Mamă…

Motto: ”Pe pământ, tot ce există, are nevoie din când în când să plângă.” Nichita Stănescu

Am înțeles târziu că nu vreau să fiu cel mai bun, ci doar simplu -vreau să fiu bun. Atât. Nu există un clasament al iubirii, fiindcă dacă ar exista un podium s-ar putea ușor transforma în eșafod.

Vreau doar să fiu, să fiu bun, să îndrăznesc să-mi asum firescul unui gest de normalitate… am înțeles asta în pandemie, când mi-am dat seama ce dor îmi era de plictiseala unei vieți în care puteam atinge orice dorință fără teama de a mă contamina de frică, disperare și moarte.

Un gând care mă stăpânește așa cum pescarul își stăpânește luntrea, doar că eu încă vâslesc în ape tulburi și atunci, scăpat din vâltoarea morții, ridic ochii spre cer și spun: Iartă-mă Doamne și fă-mă bun.

Mai bun decât mine cel de ieri, mai bun decât mine cel de azi… dă-mi puterea celui biruit de frici și căutări și așează-mă pe lacrima tăcerii tale să pot asculta liniștea din zbuciumul ultimei rugăciuni răstignite peste inutilele  bătălii pierdute înainte de a fi începute.

Hai, mamă naște-mă în ieslea săracă și încălzește-mă cu propria-mi bunătate.

Lasă-mă rătăcitor pe drumul crucii și nu-ți mai înoda lacrimile de dor în iertare… alungă-mă de la streașina gândurilor tale și dă-mi pomană apele ce-au intrat la sufletul tău…

Lasă-mă să vâslesc, mamă! Mi-am făcut barcă din lemnul crucii Sale…

Cu mâinile încleștate în rugăciune, pomeneste-mă duminica ca pe-o aducere aminte. Nu tângui după copilul care calcă pe ape, precum ți-am călcat dorul în uitare…

Pomenește-mă la răspântii de drum și caută-mă într-un destin care încă te doare… Mamă…

Advertisement

Gânduri de copil: Edi Dragomir, din „Orașul cărților zburătoare – orășelul tuturor posibilităților”, de Ziua universală a copilului!

‘’Demult, într-o iarnă, mi-am trimis copilăria să se dea cu sania. Nu s-a mai întors, dar o visez în fiecare noapte’’, spunea Marin Sorescu… de la acest gând pornim în viață urcând pe derdelușul destinului și de multe ori regretând că cea mai frumoasă perioadă a vieții nu se mai întoarce.

Astăzi, de Ziua universală a copilului sau Ziua Internațională a Drepturilor Copilului care prevede printre altele că orice copil are  dreptul să vorbească  şi să fie ascultat, am să dau publicității scrisoarea unui copil de clasa a V-a care iese din rândurile generației sale prin felul cum gândește, un copil talentat, educat și plin de sensibilitate.
Citind-o , m-am gândit că vorbește și în numele celor peste 400 de copii uciși în Ucraina, a altor sute sau mii de copii înfometați și parcă am senzația că omenirea a devenit un orfelinat al adulților care au uitat că demult într-o iarnă au trimis copilăria să se dea cu sania…

‘’Am murit în noiembrie

Era o noapte geroasă de noiembrie. Eu stăteam și mă uitam la stele. Mă gândeam la niște povești care m-au impresionat cu adevărat și îmi doream să apără mult mai multe. Uitând-mă la stele, am observat o foaie ruptă dintr-o carte care plutea ușor prin aer. Aceasta s-a așezat direct la picioarele mele, și pe ea scria că orice vis sau gând care îmi zboară prin minte, să îl spun cu capul băgat în apă rece.

M-am uitat la iazul din curte care a apărut din senin. Era apa înghețată și deasupra lui ningea cu niște fulgi groși. În sinea mea am zis că nu mai am nimic de făcut și oricum, dacă era să mă îmbolnăvesc, asta era, dar măcar am încercat.

Am băgat, ușor, capul în apa înghețată și m-am gândit la cel mai frumos vis. Visul meu era să ajung într-un orășel înconjurat de munți și se pare că s-a adeverit. M-am trezit pe un deal verde, plin de flori și în depărtare am zărit un orășel înconjurat de un lanț muntos, impresionant. Lângă mine am văzut micuțul iaz care acum nu mai era înghețat și din care, chiar ieșeau aburi. Ușor, am coborât panta până la acel mic orășel. Așezarea aceea se numea: „Orașul cărților zburătoare – orășelul tuturor posibilităților”.

Hai să vă spun:

În acest oraș, după ce vei citi o carte întreagă ți se pot îndeplini trei vise. De obicei, pe aici nu există păsări, ci doar cărți zburătoare care sunt foarte greu de prins, și numai șoarecii de bibliotecă le pot prinde. În acest oraș sunt patru anotimpuri, toate în aceeași zi: iarna, primăvara, vara și toamna. Prin urmare, totul este superb aici, și sper ca acest vis să nu se termine nicioadtă, așa cum și timpul stă în loc în acest colț uitat de lume.

După o oră de umblat am văzut ceva destul de straniu: toată lumea era cu nasul în cărți. Am zis că ar fi bine să iau și eu o carte dacă tot am ajuns în Rai. Am luat cartea și am început să citesc două ore până când filele s-au terminat și mi s-au îndeplinit trei dorințe. Uita așa am avut și o casă, apoi un propriu anotimp(iarna) și timpul a stat în loc. Nu mi-am făcut niciun prieten sau o prietenă deoarece toată lumea era preocupată cu cititul, și cu timpul am observat că și eu m-am închis în mine. Am uitat de familia și orășelul meu, mult iubit, dar într-o zi am văzut un fulg de nea care s-a așezat direct pe nas, și atunci am simțit o căldură puternică în sufletul meu, corupt de către cărți.

M-am simțit deodată încălzit și am început să urc pe un deal de unde se vedea tot orașul, apoi, la un metru, am văzut un iaz care scotea aburi,dar am amețit și am căzut în el. Când am ieșit am fost bucuros să îmi revăd casa, dar se pare că dacă făceam câte un pas, mă dureau tot mai tare oasele. Când am deschis ușa casei mele, un bătrân mă privea în oglindă. Nu l-am recunoscut, dar ceva, totuși părea familiar. Să fiu eu acel copil, care acum are părul alb și poartă de zeci de ani pe umeri? Nu am mai apucat sa-mi răspund pentru că am căzut mort pentru totdeauna.
Mi-am dat seama că singura mea dorință a fost ca eu să ajung în orășelul cărților. Acum am murit singur sub bolta împodobită de stele, în frigul lunii noiembrie.

Sfârșit’’

Aș vrea ca acest sfârșit să fie de fapt un nou început,în care să punem urechea pe sufletul acestui copil pentru a-i putea auzi lacrima…

Din păcate, astăzi, omenirea trăiește iarna vrajbei sale și de pe derdelușul destinului său alunecă în oceanul marilor regrete…

Un copil de clasa a V-a scrie… Edi Dragomir… în numele dreptului de a fi ascultat de Ziua universală a copilului!

Să-l ascultăm!

Nicu Vladimir a fost unic! Orice alt cuvânt ar cădea ca o stea ce anunță moartea cuiva, ori artistul nu moare niciodată!

Sunt artiști a căror amintire seamănă cu focurile aprinse în toamna copilăriei… ard, ard, ard și văpaia focului transformă lacrima în jar. A fost Nicu Vladimir, până într-o zi de 10 octombrie 1995, dar scurta sa trecere printre oameni a lăsat urme care au luat forma sufletului său.

“În ceea ce privește propria-mi creație, consider că în cele două decenii de activitatea am fost întotdeauna consecvent principiului estetic afirmat de la început, compunând și cântând cântece în care importanța cuvântului este egală cu aceea a structurii melodice – ritmice, acestea neputând fi separate fără amputarea valorică și semantică a produsului. Tematic, toate cântecele compuse și cântate de mine sunt extrase din experiența personală de viață (singura cu adevărat cunoscută) oglindind prin transfigurarea artistică propriu-mi proces de cunoaștere a lumii exterioare și interioare, gândurile, meditațiile, complexul de idei izvorât din multiplele relații om – societate, om – natură, om – idee și om – materie, dragoste – moarte, pace – război (ca periocol apropiat), singurătate – contopire cu universul, om – realitate și om – irealitate, om – univers și om – patrie, omul – ființă cosmică etc. etc., în care termenul “OM” mă desemnează chiar pe mine, cel care trăiește diferite etape ale unei vieți pe care încearcă s-o înțeleagă și să restituie în formă artistică înțelesurile dobândite”, se mărturisea NICU VLADIMIR, în anul 1986 în “Memoriu de activitate”.

Artist plastic și musician a îmbinat culorile pe ritmurile muzicii sub mantaua hamletiană a poeziei, o poezie subtilă smulsă din pleoapa sângerândă a sufletului său niciodată deslușit pe înțelesul tuturor… o pasăre rară al cărei zbor sfâșia lumina jertfind-o pe apusul destinului său.

Nicu Vladimir a fost unic! Și după acest verdict, nu mai există dreptul la replica, fiindcă orice alt cuvânt ar cădea ca o stea ce anunță moartea cuiva, ori artistul nu moare niciodată.

Trecerea sa prin lume a început pe 8 decembrie 1950 și s-a încheiat pe 10 octombrie 1995.

A fost absolvent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din București, secția pictură, promoția 1975, apoi grafician la ICSITE București.

Împreună cu elita folkului românesc, Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă etc. a reprezentat unul dintre “pilonii” principali ai “mișcării folk” din România.
A publicat poezie în Luceafărul, Orizont și Tribuna.
A luat Premiul I la “Primăvara Baladelor”, ediția I-a (aexae-quo cu Mircea Vintilă) și a avut peste 200 de apariții în spectacole rock șI folk, Cenaclul Flacăra,Piața Universității, dar a făcut și înregistrări la Radio Cluj.

După dispariția sa, În anul 2010 a fost publicată o carte+CD intitulată „Lucrătorul ostenit” (îngrijită de Daniel-Silvian și Petre Emil Kindlein, ed. Blumentha.

Grupul Pasărea Colibri  a înregistrat cântecul lui „Ce de lupi se înconjoară” pe  albumul ”Cântece de bivuac”. 

La 44 de ani inima sa încătușată în geniu și disperare s-a eliberat și bate undeva în eternitatea lumii acesteia care l-a iubit, l-a uitat, l-a venerat sau adăpostit undeva într-o culoare a dorului pe șevaletul unui tablou neterminat…

Fosta sa soție, Anda Niculina Pittiș, l-a pomenit ca pe un surâs ucis de suferință: ’’ Vladimir Nicu, Lucrătorul ostenit, vei fi ajuns Acasă? (1950-10 oct.1995) Odihnește-te în pace!’’

Sursa foto-Anda Niculina Pittiș;

Nea Nică, poștașul…

Calendarul evenimentelor ne anunță că pe 9 octombroie este Ziua Mondială a Poștei!

Scopul marcării acestei zile este de a conștientiza rolul sectorului poștal în viața oamenilor și contribuția sa la dezvoltarea socială și economică a țării.

Poştaşii, oamenii aceia care ne-au adus zeci de ani veștile mai bune, mai rele…

Amintirile cu cei care ne aduceau corespondenta , ziarele la care aveam abonamente, plicuri cu timbre pentru glasoare, sunt neprețuite. Aruncate în cearcănele uitării, astăzi îmi răscolesc sufletul.

Pe ulița copilăriei mele venea Nea NICĂ…era așa un fel de domnul Trandafir al lui Sadoveanu, bun, blând,uneori necăjit, dar niciodată plictisit…Eram copil, el a fost cel care mi-a adus de la revistele Arici Pogonici, Luminița la Magazin Istoric, Revita Lumea sau Cinema ori Revista Sport… Cumpăram timbre și-mi umpleam glasoarele… nu era poștă electronică atunci… mirosul de hârtie și bucuria așteptării era ca o zi de Crăciun.

Nea Nică mi-a rămas în suflet, cu uniforma lui impecabilă purta în tolba sa poveștile tuturor sufletelor de pe strada noastră.

 Mi-a adus și primele scrisori de dragoste sau chiar a făcut un gest special când am avut tuse convulsivă, mi-a adus o scrisoare mult așteptată de la unchiul meu…

Peste ani am aflat că o scrisese chiar el…

Acum, după atâția ani, când doar umbra lui mai stă de veghe lacrimilor lor… Multumesc, Nea Nică …acolo sus când ai plecat i-ai dus Lui Dumnezeu toate rugăciunile rostite si nerostite ale copilăriei mele…

Și sunt convinsă că multi dintre voi aveti amintiri cu acești oameni cărora astăzi le spunem La Mulți Ani, oriunde s-ar afla ei, în cer sau pe pămant!

De la prima crimă a umanității, jocul de-a Cain și Abel continuă și miroase a sânge și a praf de pușcă…”Nu sunt pregătit să ucid”

’’Nu pot să iau păcatul crimei asupra sufletului meu și nici nu vreau. Nu sunt pregătit să ucid pentru niciun ideal”este mesajul unui artist rus,Ivan Vitalievich Petunin, cu numele de scenă Walkie, care s-a sinucis în orașul Krasnodar, din sudul Rusiei, conform Daily Mail.

Cadavrul său a fost găsit lângă o clădire înaltă de pe strada Congressnaya, după ce muzicianul în vârstă de 27 de ani a înregistrat un mesaj video publicat pe canalul său Telegram în care spunea că nu vrea să omoare pentru nicio ideologie.

‘’Nu pot să iau păcatul crimei asupra sufletului meu și nici nu vreau. Nu sunt pregătit să ucid pentru niciun ideal”.

De asemenea, Walkie părea că se teme că mobilizarea parțială a lui Putin s-ar putea transforma în curând într-un proiect militar complet.

Artiștii știu mai bine că nu armele sunt cele care reprezintă umanitatea, ci comunicarea, arta , educația, cultura.

Din păcate tânărul, completează un șir lung de victime nevinovate ale acestei agresiuni armate dintre Rusia și Ucraina!

Oare câți dintre cei transformați în carne de tun sunt pregătiți să ucidă?

Câți își pun această întrebare și câți găsesc un răspuns?

Înainte de cel De-al Doilea Război Mondial, o mare scriitoare Virginia Wolf și  Ștefan Zweig cu soția s-au sinucis fiindcă distrugerea patriei lor spirituale ,Europa,  (geistigen Heimat Europa) și lipsa de perspective decursă din aceasta le-au cauzat o depresie pe care nu au putut-o depăși,  nu s-au putut împăca cu gândul unui nou război.

Se pare că omenirea nu a învățat nimic de la ei… Armele joacă rolul principal în destinele noastre, într-o lume care s-a rătăcit pentru că ignoră cultura, artiștii, scriitorii, lăsându-I  după sârma ghimpată a libertății.

De la prima crimă a umanității, jocul de-a Cain și Abel continuă și  miroase a sânge și a praf de pușcă…

Anca Marilena Bica

Elisabeta a II-a sau Regina Mamă a unei Europe încercate a devenit Poveste…

Este mai bine să fii rege al tăcerii tale decât sclav al cuvintelor tale

Planeta a condus-o într-un fel sau altul pe ultimul drum pe Elisabeta a II-a, nume complet – Elizabeth Alexandra Mary!

S-a născut pe  21 aprilie 1926, Londra.  Elisabeta a II-a, descendent din dinastia Windsor, a urcat pe tron ​​la 6 februarie 1952, la vârsta de 25 de ani, după moartea tatălui ei, regele George al VI-lea.

A fost  șefa Commonwealth-ului Britanic al Națiunilor și, pe lângă Marea Britanie, regina a 15 state independente: Australia, Antigua și Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize, Grenada, Canada, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee, St. Vincent și Grenadinele, St. Kitts și Nevis, St. Lucia, Insulele Solomon, Tuvalu, Jamaica. A fost,  de asemenea, șeful Bisericii Anglicane și comandantul suprem al forțelor armate britanice.

A fost un om care s-a născut să fie rege, soție, mama, bunică și străbunică, a îndurat toate schimbările istorice și de multe ori a fost punctul de echilibru al Europei și al familiei. A iubit câinii și caii, a avut umor și rafinament.

Paradoxal, părea fără vârstă, iar moartea sa a închis un capitol din Cartea Cărților… și Regii mor, dealtfel după cum s-a anunțat simplu poporul pe o foaie A4, despre moartea sa.

‘’Cel care domnește în sine și stăpânește patimile, dorințele și temerile este mai mult decât un rege”, spunea poetul englez John Milton.

Elisabeta a II-a a fost mai mult decât un rege, a fost Regina Mamă a unei Europe măcinate de încercări nedemne de un tron sau o coroană, căreia i-a dat  aura aristocrației răbdării și înțelepciunii sale.

Viața, indiferent de rang își ia tributul său la final:

Schimbarea de paradigmă se încheie…moare o lume…o epocă…S-a pierdut un simbol, poate ultimul, pentru că așa cum spunea Heraclit:„Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu”…Poate să încerce , dar va realiza că nici apa nu mai e aceeași, nici el nu mai e același.

Nu există vindecare căreia să-I pui numele omului iubit…Poți doar să te rogi pentru sufletului lui. Atât!

Post Scriptum

Și-au strigat groparii falnici:’’ Noi suntem stăpânii lumii!’’… Dar lumea nu mai era…

Anca Marilena Bica

Povestea Craisorului Muntilor- Retotica intrebarea: De ce Doamne?

”Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”!

Astăzi se împlinesc 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu, erou al naţiunii române. Cu această ocazie, în judeţul Alba au loc mai multe evenimente comemorative în memoria lui.

Proiectul cultural “Drumul libertății – Drumul lui Avram Iancu” a început aseară la Țebea, locul unde este înmormântat eroul național. Duminică, 11 septembrie, de la ora 10:30, în Panteonul Moților va avea loc oficierea serviciului religios, evocarea istorică a evenimentului, alocuțiuni, ceremonialul depunerii de coroane, defilarea gărzii de onoare.

Avram Iancu s-a născut în anul 1824 în localitatea Vidra de Sus, astăzi comuna Avram Iancu, din județul Alba. De profesie avocat, Avram Iancu a fost conducătorul Revoluției de la 1848 în Transilvania.

A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

Din păcate, finalul vieții sale este tragic nu prin moartea sa, ci prin felul cum a fost uitat, neglijat…

Părăsit de toată lumea, dat afară din spitalul din Baia de Criș, rătăcește prin satele muntenilor din Apuseni, unde primește de pomană. Doarme pe unde apucă, uneori și prin păduri.

Ajunge la spitalul din Baia de Criș. Ungurul de aici, administratorul, îl știe, așa că-l primește gratis. Are o tuse chinuitoare și sângerează. După ce se pune, cât de cât, pe picioare, e dat afară. Se culcă, noaptea, pe prispa unui brutar, Ioan Stupină, zis ”Lieber”, meșter în covrigi. Seara-i răcoare, e toamnă-n munți.

E găsit mort, înghețat, pe 10 septembrie 1872. Asupra lui sunt găsite o năframă zdrențuită, fluierul de cireș de care nu se despărțea niciodată și o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph I, unsă de grasime și mototolită, pe care nu o mai trimisese niciodată. Cauza decesului: o nouă hemoragie. Preotul din Vidra, Vasile Gomboșiu, notează că numele celui decedat este ”Avram Iancu, Eroul Românilor”, care a murit la 48 de ani, fiind ”june”. Omul fusese împărtășit, iar moartea, una ”firească”.  Abia acum românii din Transilvania își dau seama ce Om au pierdut, dar este prea târziu.

A fost îngropat cu funeralii naționale pe 13 septembrie 1872, la Țebea, lângă ”Gorunul lui Horea”. Vin 36 de preoți și doi protopopi. Sunt 4.000 de persoane, dar unii vorbesc și de 10.000. Clopotele se trag, în munți, trei zile și trei nopți, Se cântă ”Marșul lui Iancu” și ”Deșteaptă-te, române!” Crucea de piatră e donată de preotul Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat, simplu: ”AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872″. Necrologul său e și mai simplu: ”Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

Unica imagine de la funeraliile sale, la Țebea, în septembrie 1872.

Au slujit 36 de preoți, în frunte cu protopopii Mihălțanu (ortodox) din Brad și Balint (unit), din Roșia Montană.

Necrologul lui Avram Iancu din “Telegraful român” spune:”Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

Sursa:Wikipedia

Vali Seciu a murit pentru ultima oară… de această dată pe scena vieții!

Floarea de cireș, gingașă și botezată în roua dimineților mele de primăvară, a căzut astăzi pe caldarâmul unde pașii anilor așezaseră  drumul spre Teatru. Sufletul unui copil își arde degetele a cruce în flacăra lumânării și plânge desculț și cu tălpile arse de pământul rumenit de boli… plânge cineva, dintr-un colț al sorții și se clatină anevoios peste oboseala acceptării.

 Nimic nou, totul miroase a toamnă pe linia vieții din palmele noastre… încet , dintr-un difuzor în loc de ora exactă sau cotele apelor Dunării, o voce blândă ne anunță că urmează Teatrul Radiofonic. Astăzi, în ultimul  rol principal-Valeria Seciu!

Așa a început, peste ani aveam să îmi simt tâmplele ca un Gong , când o întâlneam, când o vedeam în UNATC sau pe scenă. Împărțeam aerul, învățam să respir… iar în ochii ei mari și verzi alergau caii neînhămați ai gândurilor mele spre un Rai al Necuvintelor unde își adăpau cântările ursitoarele unei lumi mai bune…

Vali Seciu a murit pentru ultima oară… de această dată pe scena vieții!

Drum lin! Condoleanțe celor dragi!

Post Scriptum:

Valeria Seciu s-a născut pe 1 august 1939 în Bucureşti  şi  este o actriță de teatru, film, radio, voce și televiziune din România. Vali Seciu a  absolvit Facultatea de Teatru de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, în 1964, la clasa profesorului A. Pop Marțian, asistent Octavian Cotescu, cu rolul Rosalinda din spectacolul cu piesa “Cum vă place” în regia lui Octavian Cotescu.

A debutat  în anul   1964, pe scena Teatrului Național din București, alături de Ion Caramitru, în piesa ”Eminescu” de Mircea Ștefănescu, sub îndrumarea regizorului Sică Alexandrescu, întruchipând-o pe Veronica Micle.

S-a remarcat prin sensibilitate şi rafinament, fragilitate şi forţă de compoziţie în roluri memorabile în teatru și film, dar şi în  colaborările cu Radio Romania pentru emisiunile de teatru radiofonic. A fost căsătorită cu pedagogul şi artistul Octavian Cotescu.

În anul 1968 s-a născut fiul lor, Alexandru, care a împlinit un destin aparte, luând calea desăvârşirii prin credinţă, astăzi,  fiind  călugăr la Muntele Athos şi  purtând numele de Monahul Daniil, numărându-se printre traducătorii celei mai recente ediții românești a culegerii de texte teologice „Everghetinos”.

Vali Seciu era asemeni zicerii lui Blaise Pascal:“ o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”.

Valeria Seciu şi-a petrecut viaţa pe scenă, iar în ultimii 30 de ani aceasta a fost singurul ei refugiu de singurătate.

Vali Seciu a fost actriţa fetiş a regretatului regizor  Cătălina Buzoianu care mărturisea:

„Cred că Vali aduce lumină, este o lumină, se transfigurează, ne-am completat cu adevărat“

În vara lui 2014, actrita, măcinată de boli şi ani , anunţa că se retrage de pe scena Teatrului Mic şi Teatrului Foarte Mic, unde jucase până atunci.

Valeria Seciu, mărturisea: „Nu poţi fi artist dacă nu eşti şi un Om. Publicul te vrea aşa – într-un fel nu totdeauna făţiş, manifest, totuşi foarte agresiv – simte nevoia unei comunicări cu tine şi dincolo de personajul tău, cu tine ca om. E o stare de aşteptare, de „pândă”, de receptivitate reciprocă, pentru că şi noi, la rândul nostru, îl solicităm altfel. Dar el e parcă mai devorant”.

Fragilă și generoasă, prin seriozitatea meșteșugirii fiecărui rol în parte, a devenit o metamorfoză a personajelor lui Cehov sau Ibsen, un ADN al trăirilor în diapazonul grației atinse de cel de pe scenă și de cel din sala de teatru, cu fiecare spectacol născut și binecuvântat cu eternitatea teatrului fiindcă,  cei aleși indiferent câti  ani au niciodată nu își pierd frumusețea. Au mutat-o de pe fețele lor,  în inimile lor.

“Enigma” Valeriei Seciu era alcătuită din contraste violente, pe care cenzura inteligenţei le învăluie în ambiguitate.Era de acolo… din pulberea scenei…

Teatrul este poveste, viață cu emoție îmbibată în măduva textului, dar guvernată de luciditate ca lege unică a percepției într-un spațiu –  același de secole – Sufletul Uman -, dar a cărui esență se dezvăluie treptat ca o picătura ce străbate vidul…

Astăzi, acea picătură are suflet de lacrimă și se numește Valeria Seciu!

Anca Marilena Bica

In memoriam, Ion Caramitru!

Din afara ființei umane am venit
în făptura ființei umane.
Abia m-am obișnuit cu felul ei
și am fost chemat deodată înapoi

Drag de om, la revedere.
Pureci de plantă si ierburi,
voi câini , regi ai mirosului,
voi păsări ale aerului regine,

nu cred să mai mi se dea voie
să vin înapoi .

Dar, – oriunde voi fi,
mă va mistui dorul
de neîmplinirea de om, de arbore,
de pește, de pasăre
de stâncă, de glob.
Nichita

Acum un an,  ION CARAMITRU,și-a pus sufletul în luntrea lui IVAN PATZACHIN și au luat calea veșniciei…

Cultura și sportul, cele două artere ale poporului român prin care și-a păstrat sănătatea spirituală, erau în doliu…

Pe numele real, Ion Horia Leonida Caramitru, cel căruia prietenii îi spuneau Pino Caramitru, a văzut lumina zilei pe 9 martie 1942 în București.

A fost decorat de Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu Ordinul Imperiului Britanic – Ofițer de Onoare, a primit titlul francez de Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor, i s-a conferit Ordinul pentru Merit al României în grad de Mare Cruce şi a primit şi Crucea Casei Regale a României.

De origine macedo-română, de la lumina zilei la lumina rampei, Ion Caramitru rămâne în istoria culturii române ca un om de teatru, film, radio,  televiziune, regizor, ministrul culturii între anii 1997-2000 și director al Teatrului Bulandra între 1990-1993, președintele UNITER din anul 1990 , directorul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București, sunt tot atâtea dimensiuni ale unei cariere artistice  de excepție, răsplătită cu numeroase premii.

A absolvit I.A.T.C.-ul în anul 1964, clasa profesor Beate Fredanov . Pe scândură a debutat în spectacolul “Eminescu” de Mircea Stefănescu, la Teatrul Național din București și a ținut flacăra cuvântului aprinsă pe scena teatrului românesc interpretând roluri principale în piese de teatru importante semnate de autori precum William Shakespeare, A.P. Cehov, Luigi Pirandello, Georg Büchner, Bernard Shaw, Alfred de Musset etc. A colaborat cu mari regizori ai scenei românești precum Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu.

A debutat pe marele ecran in “Comoara din Vadul Vechi”, 1964, regizat de Victor Iliu. Au urmat roluri în peste 40 de producții românești și străine și colaborări cu nume mari ale cinematografiei, precum Liviu Ciulei, Mircea Veroiu, Dan Pița, Andrei Blaier, Alexandru Tatos, Steven Soderbergh, Brian De Palma și Costa-Gavras.

Dintre zecile de pelicule în care a apărut în roluri importante merită menționate producțiile: „Pădurea spânzuraților”, film premiat la Cannes, în 1965, pentru regie ,Liviu Ciulei, „Iarba verde de acasă” în regia lui Stere Gulea, 1978, „Ecaterina Teodoroiu”, regia Dinu Cocea, etc.

De asemenea, el este cunoscut publicului și pentru rolul Socrate din celebra serie „Liceenii”. Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum „Kafka”, 1991, regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons și Theresa Russell, „Mission: Impossible”, regia Brian de Palma sau minunatul rol Count Fontana din „Amen” ,2002, regia Costa Gavras.

A participat la revoluția română din 1989, fiind printre cei care au cucerit Televiziunea Română în 22 decembrie 1989. Alături de Mircea Dinescu a anunțat la televiziune căderea regimului Ceaușescu.

A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, unde a ocupat funcția de vicepreședinte, membru PNȚCD, ministru al culturii (12 decembrie 1996 – 28 decembrie 2000) în guvernele Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu si vicepreședinte al Asociației revoluționarilor fără privilegii.

Marele actor, mărturisea:

„Mă sperie prostia omenească şi lipsa de coerenţă, atunci când este vorba de orientarea societăţii către un destin organic, economic, politic şi social. […] Teatrul costă puţin şi oferă mult mai mult decât poate să ofere o distracţie pasageră sau o plăcere oarecare”.

În onoarea sa a apărut sub egida Fundației Culturale „Camil Petrescu” și a revistei Teatrul azi, cu sprijinul AFCN si UNITER, volumul „Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet si mai departe” ce face parte din colecția Galeria Teatrului Românesc, îngrijită de Florica Ichim, în care apar o serie de șapte dialoguri pe care actorul Ion Caramitru și criticul de teatru Mircea Morariu le-au avut .

A format alături de actrița Micaela Caracaș un cuplu solid în viață, în anul 2008 au primit „Diploma pentru cel mai popular cuplu de actori”, în cadrul unei ceremonii organizate la sediul Uniunii Teatrale din România (UNITER) din București) și au trei baieti : Andrei, Ștefan și Matei.

În anul 2008 i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi.

În  cei peste cincizeci de ani de carieră, Ion Caramitru a creat zeci si zeci de roluri și în fața microfonului, îmbogățind  Fonoteca  de Aur  cu spectacole de referință.

Ion Caramitru şi Johnny Răducanu-„Mr. Jazz of Romania” au realizat, în memoria poetului şi prietenului lor Nichita Stănescu, un spectacol „Dialoguri şi fantezii în jazz” ce s-a bucurat de mult succes atât în ţară cât şi în străinătate.

De astăzi sunt împreună, mari oameni de cultură se reîntâlnesc în veșnicie , iar noi încercăm să supraviețuim lacrimilor ce ne-au spălat ochii de dor și durere…

Acum un an, în Ziua Domnului, un campion,Ivan Patzachin, ducea în luntrea sa un actor,Ion Caramitru pe drumul fără întoarcere… Dumnezeu Îi aștepta pentru totdeauna…

Anca Marilena Bica

„O stea nu moare niciodată, ci se transformă într-un zâmbet care se topeşte în muzica universului, dansul vieţii”!

Nu mi-l pot imagina îmbătrânind… nu mi-l pot imagina supus anilor grei ai vârstelor înaintate. A fost o stare, un fulger ce a atins planeta pentru o perioadă scurtă de timp, dar a lăsat în urma sa multă Lumină ce încă ne arată drumul printre inocentele noastre destrămări, căderi, spaime sau dezbinări.
Mapamondul l-a iubit, l-a judecat, l-a admirat, l-a acuzat, dar nu l-a uitat!

Michael Jackson, supranumit Rege al muzicii pop, s-a născut pe 29 august 1958 şi atât… nu-I poți număra anii, după cum nu poți cântări sentimentele…

Al şaptelea copil al familiei Jackson, Michael a debutat în anul 1964 alături de fraţii săi, în formaţia The Jackson 5, ca principal vocalist fiind cel mai tânăr membru.
„Părinţii ne-au învăţat întotdeuna să fim respectuoşi si, indiferent ce facem, să dăruim tot ce avem. Să fim mereu primii, niciodată pe locul doi” îşi amintea artistul.
Şi-a început cariera solo în 1971, în timp ce încă era membru al formaţiei cu acest ideal : „Dacă vrei să faci din această lume un loc mai bun, trebuie să te uiţi în primul rând la tine însuţi şi să te schimbi. Începe cu persoana care se reflectă în oglindă – cu tine însuţi”!

Lumea îl cunoaște pe Michael Jackson, în general, ca Regele Muzicii Pop, însă puțini știu că acesta avea un alt talent pe care a ales să-l păstreze privat.Michael Jackson a pictat și a făcut schițe de când era mic.


Brett Strong este cel care ne arată pentru prima dată unele dintre operele lui Jackson.
Artistul a fost autodidact și avea, de asemenea, o serie de teme și modele preferate. Cheile, saunele, porțile și numărul șapte apar în multe dintre lucrările sale. Numărul șapte pare că a avut o semnificație specială pentru acesta, care a fost cel de-al șaptelea copil din familie. De asemenea, el precizează că Regele Pop alegea să se refugieze adesea în operele sale, în perioadele cele mai dificile.
Cu toate că arta sa nu a fost publicată sau expusă vreodată, asta nu l-a oprit niciodată, Jackson continuând să lucreze la ea. Strong spune că planul ar fi fost să vândă reproduceri ale operelor, pentru a ajuta organizațiile caritabile destinate copiilor.

„Într-o lume plină de ură, noi trebuie să îndrăznim în continuare să sperăm. Într-o lume plină de mânie, noi trebuie să îndrăznim să aducem alinare. Într-o lume plină de disperare, noi trebuie să îndrăznim în continuare să visăm. Într-o lume plină de neîncredere, noi trebuie să îndrăznim pe mai departe să credem”, mărturisea regretatul artist.

În anul 1988, Jackson a lansat prima lui autobiografie, Moon Walk, care a fost scrisă în patru ani. Cartea s-a vândut în 200.000 de exemplare. Jackson a scris despre copilaria lui, despre Jackson 5 și despre abuzurile suferite. Deasemenea a mai vorbit și despre operațile estetice suferite, menționând că a făcut doar două operații la nas.Moon Walk a ajuns pe prima poziție în topul New York Times, al celor mai vândute cărți.
Michael Jackson este unul dintre puținii artiști care au intrat de două ori în Rock and Roll Hall of Fame.

„O stea nu moare niciodată, ci se transformă într-un zâmbet care se topeşte în muzica universului, dansul vieţii”

Printre alte realizări se numără și 13 recorduri Guinness, incluzând recordul pentru „ cel mai de succes entertainer din toate timpurile”, 14 premii Grammy, 26 premii A.M.A.(American Music Awards), 12 premii W.M.A.(World Music Awards), 17 single-uri numărul unu în Statele Unite (incluzâd 4 ca membru al formației The Jackson 5) și vânzări de peste 800 de milioane de discuri, fiind unul dintre cei mai vânduți artiști din istorie. Michael Jackson a strâns și a donat peste 300 de milioane de dolari prin intermediul a 39 de acțiuni de caritate și prin intermediul propriei sale fundații, Fundația Heal the World.

Michael Jackson a fost primul mare artist care a concertat în România. În data de 1 octombrie 1992, 70.000 de oameni au fost prezenți pe stadionul Lia Manoliu din București, pentru a-l vedea pe Michael cântând și dansând. Evenimentul a fost difuzat de postul de televiziune HBO, care a cumpărat drepturile de transmitere pentru suma record de 20 de milioane de dolari. Concertul care făcea parte din cadrul turneului Dangerous World Tour, a atins audiențe record pentru postul de televiziune HBO.
Concertul din 1992 a fost lansat pe DVD în 2005. Live In Bucharest: The Dangerous Tour împreună cu concertul de la Seoul, din cadrul turneului HIStory, sunt singurele concerte ale lui Michael Jackson lansate pe DVD.
La puțin timp după concert, Michael Jackson a filmat pentru videoclipul piesei Police Walk, alături de polițiști români. Tot în acel an 1992, Jackson a vizitat un orfelinat din București și a donat 10.000 de dolari pentru construirea unui parc copiilor din orfelinat.
Michael Jackson a revenit în România, în anul 1996, în cadrul turneului HIStory World Tour.

Michael Jackson aplecat la 25 iunie 2009, într-un spital din Los Angeles, în urma unui stop cardiac suferit la locuința sa. Moartea artistului a atras atenția întregii lumi, ceremonia de comemorare fiind urmărită de aproximativ un miliard de oameni.

Și totuși, Michael Jackson a fost precum o bijuterie ținută într-un Muzeu…Toată lumea o admira, o dorea , dar nu o putea atinge… era bine păzită de anturaj, de familie, dar și de demonii unui suflet care și-a strigat durerea, singurătatea prin muzică… Și muzica lui o purtăm în suflet si acum, desi menestrelul a plecat cu toate durerile și spaimele sale să le ascundă o data cu el pentru totdeauna…
Pe Michael Jackson nu mi-l pot imagina îmbătrânind… nu mi-l pot imagina supus anilor grei ai vârstelor înaintate.
A fost o stare, un fulger ce a atins planeta pentru o perioadă scurtă de timp, dar a lăsat în urma sa multă Lumină ce încă ne arată drumul printre inocentele noastre destrămări, căderi, spaime sau dezbinări.
Mapamondul l-a iubit, l-a judecat, l-a admirat, l-a acuzat, dar nu l-a uitat: „ O stea nu moare niciodată, ci se transformă într-un zâmbet care se topeşte în muzica universului, dansul vieţii”!

Anca Marilena Bica