Teoria lui Artaud mai actuală ca oricând: Ne-am pierdut…NEAM RĂTĂCIT PRIN TRIBUNELE LUMII!

În cea mai grozavă perioadă a destinului ei, omenirea, își știa foarte bine locul. Ca pe un teren de joc în echipă. Se știa cine stă în poartă, cine face zidul de apărare sau cine trece dincolo de linia de mijloc ca vârf de atac.Chiar și publicul își respecta locul în tribună, la peluză sau în tribuna centrală. Trei arbitri erau suficienți pentru a controla jocul.Părea aproape plictisitor, totul mergea pe logica bunului simț. La meci știai că poți consuma semințe, iar la teatru duceai flori.

Indiferent de ce parte te aflai, spectator sau protagonist, comportamentul era egal și diferit în funcție de locație.

Pe strada mea, maturii se bucurau să ne mângâie pe creștet și să ne facă un compliment-ce frumos te-ai făcut, ce mare ai crescut.

Totul, dar absolut totul se încadra într-un desfășurător al vieții acceptat și îmbunătățit din mers, școala adăuga plus valoare, dascălii se mărturiseau și nu țineau o lecție seacă citită de pe o foaie…Nostalgia unor timpuri în care viața se desfășura ca un Dar nu ca o povară.

De ce? Simplu, pentru că se respecta regula jocului, trăiam conform unor principii, aveam mentori și visam să devenim și noi la rândul nostru asemeni lor.

Nu plâng după acele timpuri, dar ’’mi-e dor de mine cu sufletul altuia’’…mi-e dor de firescul unei simplități academice, artistice, sportive, politice, sociale…

Nu mai suntem în lumea lui Shakespeare ci în lumea lui Artaud, celebrul dramaturg francez suprarealist… suntem, ca să-l citez, în căutarea ”teatrului pierdut”, jucăm într-un teatru al cruzimii. Antonin Artaud scria la începutul anilor 30 despre ”Teatrul și dublul său”, despre reîntoarcerea la origini, aș adăuga eu, la Valori. Socotind tragedia antică şi teatrul elisabetan două modele de teatru al originilor, Artaud îşi concretiza idealul său artistic într-un “program teoretic care părea” utopic multor actori şi regizori…și, încă pare…

Apoi, disprețul lui suveran față de gândirea marxistă a fost prima cauză a rupturii cu suprarealiștii, mai ales atunci când mulți dintre aceștia intrau în Partidul Comunist Francez (1927). Într-adevăr, în pofida respingerii stalinismului anilor ’30, suprarealiștii au rămas legați afectiv de euro-marxism. A la grande nuit, scrisoarea de adio a dramaturgului articulează cel mai bine obiecțiile sale absolute cu privire la politica de acțiune suprarealistă. Pentru Artaud, așa cum scria și Susan Sontag, inclusiv în prefața la unul din volumele de opere alese, teatrul avea o valoare didactică, o anumită notă de seriozitate, iar ca scop, transformarea spirituală a omului. Oferta lui Artaud a rămas până la urmă o revoluție culturală fără revoluție politică…

Astăzi, utopia lui Artaud sau ”teatrul cruzimii” este un mod de a fi… timpul se scurge pe poziții de forță, se bat spectatorii în tribune, fiindcă meciul nu le mai atrage atenția, se scuipă pe scena unor teatre peste profesionalismul celor care nu au loc nici în sală,nici pe scenă, sportul rege este alpinismul social, iar în Academii se vând locuri și doctorate …la școală, dascălii au ieșit la pensie, iar pe strada mea blocurile sunt mai mici decât vilele crescute pe ritm de manele.

Nici singurătatea nu mai este la fel, diferă de la un psiholog la altul și se tratează la farmacia din colț.

Nu știu nici măcar dacă un loc în arenă sau în fotoliul de la Teatru se plătește sau se intră pe invitație, dar știu că spectacolul, azi, nu se mai joacă. Premiera se amână până când se repară GONGUL care sună, deocamdată a Gol…și niciodată GOLUL n-a sunat mai tare…se ratează și din reluare…fiindcă sufleorii s-au mutat în ”Teatrul politic” care a început stagiunea…să sperăm că nu este una mondială.

Pe 15 ianuarie a fost Ziua Culturii Naționale, ziua lui Mihai Eminescu și ziua elitelor românești… a fost…

Mă întorc la obsesia „crudă” a lui Artaud ce devine relevantă în acest context istoric și politic: cum anume să manipulezi masele prin intermediul spectacolului ipocriziei fără apartenență culturală, socială, politică sau socială…

Ne-am pierdut ceva pe care nu l-am cumpărat, nu l-am meritat, nu l-am moștenit, nu l-am licitat la nici o Bursă de Valori…Ne-am pierdut…NEAM RĂTĂCIT PRIN TRIBUNELE LUMII.

S-a stins o stea… Pele a dat ultimul gol pe pământ… în sufletele noastre

S-a stins o stea…Pele a dat ultimul gol pe pământ… în sufletele noastre.

Edson Arantes do Nascimento, pe numele său creștinesc, este acum în veșnicia unei lumi pe care a iubit-o și a dus-o undeva în lumina reflectoarelor ce nu se vor stinge niciodată… În arena unei veșnicii supreme o echipă a sufletelor înconjoară tristețile noastre… Legenda poartă tricoul pe care scrie Pele.

În rest, stelele își vor urma cursul lor, doar când și când un copil va călca pe urmele lui și se va visa campionul unei lumi care tânjește după bucuria simplă a sportului rege care și-a împărțit regatul unor regi ce i-au pus coroana binemeritată.

Este greu să acepți despărțirea de om, dar rămâne legenda… cea care înscrie pe lacrima amintirii numele celor care te țin în tribunele unui meci etern -viața.

A murit Pele. Peste cerul lumii zâmbetul său este îndoliat de efemerul unei istorii ce se scrie cu sângele copiilor din Ucraina, al femeilor din Iran sau Afghanistan și parcă plânsul nu are etnie, culoare sau domiciliu… parcă, totul se amestecă într-o retorică ciudată iar noi suntem tot mai orfani de iubire și admirație, de puterea de a plânge un singur mort, acum când în lume moartea a devenit o stare de a fi sau a nu fi…

A murit Pele și o data cu el simplitatea unei lumi care credea în CEVA, care se bucura și iubea cu firescul simplității.

Anca Marilena Bica

Sursa foto-cinemagia

România în Schengen sau Așteptându-l pe Godot…

Slava, UE…

Ca după un diagnostic de cancer, resimt la câteva ore, bune ”invitația austriacă” de a sta în colțul nostru cenușiu. Nu caut vinovați, e inutil, dar mă înfioară limbajul diplomatic ’’suntem cu voi’’.

Cel mai dureros este faptul că toată lumea bună te asigură că esti protagonistul, că ai fost selectat pentru rolul principal.

Da, joci în ’’Așteptându-l pe Godot’’, personajul principal-Godot, doar că puțini știu că el nu există pe scenă…

Două personaje, Vladimir și Estragon, așteaptă la nesfârșit și în zadar sosirea cuiva numit Godot.

Absența lui Godot a dat naștere la numeroase interpretări încă de la premiera piesei din 1953. Godot pare a fi cel mai probabil Dumnezeu , dar în același timp poate fi interpretat ca o eroare logică, o speranță deșartă, o salvare incertă sau chiar nimicul.

Nimic nu se întâmplă în Așteptându-l pe Godot , care se deschide foarte mult pe măsură ce se închide cu foarte puține schimbări, conform dramaturgului Samuel Beckett.

’’Are loc o deturnare și ce facem? Am lăsat-o să se piardă. … Într-o clipă, totul va dispărea și vom fi singuri din nou, în mijlocul nimicniciei’’.

România, astăzi, a fost Godot, toată distribuția vorbește despre el, doar că Godot nu …iese la aplauze.Și cortina cade…a câta oară?

Mamă…

Motto: ”Pe pământ, tot ce există, are nevoie din când în când să plângă.” Nichita Stănescu

Am înțeles târziu că nu vreau să fiu cel mai bun, ci doar simplu -vreau să fiu bun. Atât. Nu există un clasament al iubirii, fiindcă dacă ar exista un podium s-ar putea ușor transforma în eșafod.

Vreau doar să fiu, să fiu bun, să îndrăznesc să-mi asum firescul unui gest de normalitate… am înțeles asta în pandemie, când mi-am dat seama ce dor îmi era de plictiseala unei vieți în care puteam atinge orice dorință fără teama de a mă contamina de frică, disperare și moarte.

Un gând care mă stăpânește așa cum pescarul își stăpânește luntrea, doar că eu încă vâslesc în ape tulburi și atunci, scăpat din vâltoarea morții, ridic ochii spre cer și spun: Iartă-mă Doamne și fă-mă bun.

Mai bun decât mine cel de ieri, mai bun decât mine cel de azi… dă-mi puterea celui biruit de frici și căutări și așează-mă pe lacrima tăcerii tale să pot asculta liniștea din zbuciumul ultimei rugăciuni răstignite peste inutilele bătălii pierdute înainte de a fi începute.

Hai, mamă naște-mă în ieslea săracă și încălzește-mă cu propria-mi bunătate.

Lasă-mă rătăcitor pe drumul crucii și nu-ți mai înoda lacrimile de dor în iertare… alungă-mă de la streașina gândurilor tale și dă-mi pomană apele ce-au intrat la sufletul tău…

Lasă-mă să vâslesc, mamă! Mi-am făcut barcă din lemnul crucii Sale…

Cu mâinile încleștate în rugăciune, pomeneste-mă duminica ca pe-o aducere aminte. Nu tângui după copilul care calcă pe ape, precum ți-am călcat dorul în uitare…

Pomenește-mă la răspântii de drum și caută-mă într-un destin care încă te doare… Mamă…

Gânduri de copil: Edi Dragomir, din „Orașul cărților zburătoare – orășelul tuturor posibilităților”, de Ziua universală a copilului!

‘’Demult, într-o iarnă, mi-am trimis copilăria să se dea cu sania. Nu s-a mai întors, dar o visez în fiecare noapte’’, spunea Marin Sorescu… de la acest gând pornim în viață urcând pe derdelușul destinului și de multe ori regretând că cea mai frumoasă perioadă a vieții nu se mai întoarce.

Astăzi, de Ziua universală a copilului sau Ziua Internațională a Drepturilor Copilului care prevede printre altele că orice copil are dreptul să vorbească şi să fie ascultat, am să dau publicității scrisoarea unui copil de clasa a V-a care iese din rândurile generației sale prin felul cum gândește, un copil talentat, educat și plin de sensibilitate.

Citind-o , m-am gândit că vorbește și în numele celor peste 400 de copii uciși în Ucraina, a altor sute sau mii de copii înfometați și parcă am senzația că omenirea a devenit un orfelinat al adulților care au uitat că demult într-o iarnă au trimis copilăria să se dea cu sania…

‘’Am murit în noiembrie

Era o noapte geroasă de noiembrie. Eu stăteam și mă uitam la stele. Mă gândeam la niște povești care m-au impresionat cu adevărat și îmi doream să apără mult mai multe. Uitând-mă la stele, am observat o foaie ruptă dintr-o carte care plutea ușor prin aer. Aceasta s-a așezat direct la picioarele mele, și pe ea scria că orice vis sau gând care îmi zboară prin minte, să îl spun cu capul băgat în apă rece.

M-am uitat la iazul din curte care a apărut din senin. Era apa înghețată și deasupra lui ningea cu niște fulgi groși. În sinea mea am zis că nu mai am nimic de făcut și oricum, dacă era să mă îmbolnăvesc, asta era, dar măcar am încercat.

Am băgat, ușor, capul în apa înghețată și m-am gândit la cel mai frumos vis. Visul meu era să ajung într-un orășel înconjurat de munți și se pare că s-a adeverit. M-am trezit pe un deal verde, plin de flori și în depărtare am zărit un orășel înconjurat de un lanț muntos, impresionant. Lângă mine am văzut micuțul iaz care acum nu mai era înghețat și din care, chiar ieșeau aburi. Ușor, am coborât panta până la acel mic orășel. Așezarea aceea se numea: „Orașul cărților zburătoare – orășelul tuturor posibilităților”.

Hai să vă spun:

În acest oraș, după ce vei citi o carte întreagă ți se pot îndeplini trei vise. De obicei, pe aici nu există păsări, ci doar cărți zburătoare care sunt foarte greu de prins, și numai șoarecii de bibliotecă le pot prinde. În acest oraș sunt patru anotimpuri, toate în aceeași zi: iarna, primăvara, vara și toamna. Prin urmare, totul este superb aici, și sper ca acest vis să nu se termine nicioadtă, așa cum și timpul stă în loc în acest colț uitat de lume.

După o oră de umblat am văzut ceva destul de straniu: toată lumea era cu nasul în cărți. Am zis că ar fi bine să iau și eu o carte dacă tot am ajuns în Rai. Am luat cartea și am început să citesc două ore până când filele s-au terminat și mi s-au îndeplinit trei dorințe. Uita așa am avut și o casă, apoi un propriu anotimp(iarna) și timpul a stat în loc. Nu mi-am făcut niciun prieten sau o prietenă deoarece toată lumea era preocupată cu cititul, și cu timpul am observat că și eu m-am închis în mine. Am uitat de familia și orășelul meu, mult iubit, dar într-o zi am văzut un fulg de nea care s-a așezat direct pe nas, și atunci am simțit o căldură puternică în sufletul meu, corupt de către cărți.

M-am simțit deodată încălzit și am început să urc pe un deal de unde se vedea tot orașul, apoi, la un metru, am văzut un iaz care scotea aburi,dar am amețit și am căzut în el. Când am ieșit am fost bucuros să îmi revăd casa, dar se pare că dacă făceam câte un pas, mă dureau tot mai tare oasele. Când am deschis ușa casei mele, un bătrân mă privea în oglindă. Nu l-am recunoscut, dar ceva, totuși părea familiar. Să fiu eu acel copil, care acum are părul alb și poartă de zeci de ani pe umeri? Nu am mai apucat sa-mi răspund pentru că am căzut mort pentru totdeauna.
Mi-am dat seama că singura mea dorință a fost ca eu să ajung în orășelul cărților. Acum am murit singur sub bolta împodobită de stele, în frigul lunii noiembrie.

Sfârșit’’

Aș vrea ca acest sfârșit să fie de fapt un nou început,în care să punem urechea pe sufletul acestui copil pentru a-i putea auzi lacrima…

Din păcate, astăzi, omenirea trăiește iarna vrajbei sale și de pe derdelușul destinului său alunecă în oceanul marilor regrete…

Un copil de clasa a V-a scrie… Edi Dragomir… în numele dreptului de a fi ascultat de Ziua universală a copilului!

Să-l ascultăm!

Nicu Vladimir a fost unic! Orice alt cuvânt ar cădea ca o stea ce anunță moartea cuiva, ori artistul nu moare niciodată!

Sunt artiști a căror amintire seamănă cu focurile aprinse în toamna copilăriei… ard, ard, ard și văpaia focului transformă lacrima în jar. A fost Nicu Vladimir, până într-o zi de 10 octombrie 1995, dar scurta sa trecere printre oameni a lăsat urme care au luat forma sufletului său.

“În ceea ce privește propria-mi creație, consider că în cele două decenii de activitatea am fost întotdeauna consecvent principiului estetic afirmat de la început, compunând și cântând cântece în care importanța cuvântului este egală cu aceea a structurii melodice – ritmice, acestea neputând fi separate fără amputarea valorică și semantică a produsului. Tematic, toate cântecele compuse și cântate de mine sunt extrase din experiența personală de viață (singura cu adevărat cunoscută) oglindind prin transfigurarea artistică propriu-mi proces de cunoaștere a lumii exterioare și interioare, gândurile, meditațiile, complexul de idei izvorât din multiplele relații om – societate, om – natură, om – idee și om – materie, dragoste – moarte, pace – război (ca periocol apropiat), singurătate – contopire cu universul, om – realitate și om – irealitate, om – univers și om – patrie, omul – ființă cosmică etc. etc., în care termenul “OM” mă desemnează chiar pe mine, cel care trăiește diferite etape ale unei vieți pe care încearcă s-o înțeleagă și să restituie în formă artistică înțelesurile dobândite”, se mărturisea NICU VLADIMIR, în anul 1986 în “Memoriu de activitate”.

Artist plastic și musician a îmbinat culorile pe ritmurile muzicii sub mantaua hamletiană a poeziei, o poezie subtilă smulsă din pleoapa sângerândă a sufletului său niciodată deslușit pe înțelesul tuturor… o pasăre rară al cărei zbor sfâșia lumina jertfind-o pe apusul destinului său.

Nicu Vladimir a fost unic! Și după acest verdict, nu mai există dreptul la replica, fiindcă orice alt cuvânt ar cădea ca o stea ce anunță moartea cuiva, ori artistul nu moare niciodată.

Trecerea sa prin lume a început pe 8 decembrie 1950 și s-a încheiat pe 10 octombrie 1995.

A fost absolvent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din București, secția pictură, promoția 1975, apoi grafician la ICSITE București.

Împreună cu elita folkului românesc, Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă etc. a reprezentat unul dintre “pilonii” principali ai “mișcării folk” din România.
A publicat poezie în Luceafărul, Orizont și Tribuna.
A luat Premiul I la “Primăvara Baladelor”, ediția I-a (aexae-quo cu Mircea Vintilă) și a avut peste 200 de apariții în spectacole rock șI folk, Cenaclul Flacăra,Piața Universității, dar a făcut și înregistrări la Radio Cluj.

După dispariția sa, În anul 2010 a fost publicată o carte+CD intitulată „Lucrătorul ostenit” (îngrijită de Daniel-Silvian și Petre Emil Kindlein, ed. Blumentha.

Grupul Pasărea Colibri a înregistrat cântecul lui „Ce de lupi se înconjoară” pe albumul ”Cântece de bivuac”.

La 44 de ani inima sa încătușată în geniu și disperare s-a eliberat și bate undeva în eternitatea lumii acesteia care l-a iubit, l-a uitat, l-a venerat sau adăpostit undeva într-o culoare a dorului pe șevaletul unui tablou neterminat…

Fosta sa soție, Anda Niculina Pittiș, l-a pomenit ca pe un surâs ucis de suferință: ’’ Vladimir Nicu, Lucrătorul ostenit, vei fi ajuns Acasă? (1950-10 oct.1995) Odihnește-te în pace!’’

Sursa foto-Anda Niculina Pittiș;

Nea Nică, poștașul…

Calendarul evenimentelor ne anunță că pe 9 octombroie este Ziua Mondială a Poștei!

Scopul marcării acestei zile este de a conștientiza rolul sectorului poștal în viața oamenilor și contribuția sa la dezvoltarea socială și economică a țării.

Poştaşii, oamenii aceia care ne-au adus zeci de ani veștile mai bune, mai rele…

Amintirile cu cei care ne aduceau corespondenta , ziarele la care aveam abonamente, plicuri cu timbre pentru glasoare, sunt neprețuite. Aruncate în cearcănele uitării, astăzi îmi răscolesc sufletul.

Pe ulița copilăriei mele venea Nea NICĂ…era așa un fel de domnul Trandafir al lui Sadoveanu, bun, blând,uneori necăjit, dar niciodată plictisit…Eram copil, el a fost cel care mi-a adus de la revistele Arici Pogonici, Luminița la Magazin Istoric, Revita Lumea sau Cinema ori Revista Sport… Cumpăram timbre și-mi umpleam glasoarele… nu era poștă electronică atunci… mirosul de hârtie și bucuria așteptării era ca o zi de Crăciun.

Nea Nică mi-a rămas în suflet, cu uniforma lui impecabilă purta în tolba sa poveștile tuturor sufletelor de pe strada noastră.

Mi-a adus și primele scrisori de dragoste sau chiar a făcut un gest special când am avut tuse convulsivă, mi-a adus o scrisoare mult așteptată de la unchiul meu…

Peste ani am aflat că o scrisese chiar el…

Acum, după atâția ani, când doar umbra lui mai stă de veghe lacrimilor lor… Multumesc, Nea Nică …acolo sus când ai plecat i-ai dus Lui Dumnezeu toate rugăciunile rostite si nerostite ale copilăriei mele…

Și sunt convinsă că multi dintre voi aveti amintiri cu acești oameni cărora astăzi le spunem La Mulți Ani, oriunde s-ar afla ei, în cer sau pe pămant!

De la prima crimă a umanității, jocul de-a Cain și Abel continuă și miroase a sânge și a praf de pușcă…”Nu sunt pregătit să ucid”

’’Nu pot să iau păcatul crimei asupra sufletului meu și nici nu vreau. Nu sunt pregătit să ucid pentru niciun ideal”este mesajul unui artist rus,Ivan Vitalievich Petunin, cu numele de scenă Walkie, care s-a sinucis în orașul Krasnodar, din sudul Rusiei, conform Daily Mail.

Cadavrul său a fost găsit lângă o clădire înaltă de pe strada Congressnaya, după ce muzicianul în vârstă de 27 de ani a înregistrat un mesaj video publicat pe canalul său Telegram în care spunea că nu vrea să omoare pentru nicio ideologie.

‘’Nu pot să iau păcatul crimei asupra sufletului meu și nici nu vreau. Nu sunt pregătit să ucid pentru niciun ideal”.

De asemenea, Walkie părea că se teme că mobilizarea parțială a lui Putin s-ar putea transforma în curând într-un proiect militar complet.

Artiștii știu mai bine că nu armele sunt cele care reprezintă umanitatea, ci comunicarea, arta , educația, cultura.

Din păcate tânărul, completează un șir lung de victime nevinovate ale acestei agresiuni armate dintre Rusia și Ucraina!

Oare câți dintre cei transformați în carne de tun sunt pregătiți să ucidă?

Câți își pun această întrebare și câți găsesc un răspuns?

Înainte de cel De-al Doilea Război Mondial, o mare scriitoare Virginia Wolf și Ștefan Zweig cu soția s-au sinucis fiindcă distrugerea patriei lor spirituale ,Europa, (geistigen Heimat Europa) și lipsa de perspective decursă din aceasta le-au cauzat o depresie pe care nu au putut-o depăși, nu s-au putut împăca cu gândul unui nou război.

Se pare că omenirea nu a învățat nimic de la ei… Armele joacă rolul principal în destinele noastre, într-o lume care s-a rătăcit pentru că ignoră cultura, artiștii, scriitorii, lăsându-I după sârma ghimpată a libertății.

De la prima crimă a umanității, jocul de-a Cain și Abel continuă și miroase a sânge și a praf de pușcă…

Anca Marilena Bica

Elisabeta a II-a sau Regina Mamă a unei Europe încercate a devenit Poveste…

Este mai bine să fii rege al tăcerii tale decât sclav al cuvintelor tale…

Planeta a condus-o într-un fel sau altul pe ultimul drum pe Elisabeta a II-a, nume complet – Elizabeth Alexandra Mary!

S-a născut pe 21 aprilie 1926, Londra. Elisabeta a II-a, descendent din dinastia Windsor, a urcat pe tron la 6 februarie 1952, la vârsta de 25 de ani, după moartea tatălui ei, regele George al VI-lea.

A fost șefa Commonwealth-ului Britanic al Națiunilor și, pe lângă Marea Britanie, regina a 15 state independente: Australia, Antigua și Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize, Grenada, Canada, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee, St. Vincent și Grenadinele, St. Kitts și Nevis, St. Lucia, Insulele Solomon, Tuvalu, Jamaica. A fost, de asemenea, șeful Bisericii Anglicane și comandantul suprem al forțelor armate britanice.

A fost un om care s-a născut să fie rege, soție, mama, bunică și străbunică, a îndurat toate schimbările istorice și de multe ori a fost punctul de echilibru al Europei și al familiei. A iubit câinii și caii, a avut umor și rafinament.

Paradoxal, părea fără vârstă, iar moartea sa a închis un capitol din Cartea Cărților… și Regii mor, dealtfel după cum s-a anunțat simplu poporul pe o foaie A4, despre moartea sa.

‘’Cel care domnește în sine și stăpânește patimile, dorințele și temerile este mai mult decât un rege”, spunea poetul englez John Milton.

Elisabeta a II-a a fost mai mult decât un rege, a fost Regina Mamă a unei Europe măcinate de încercări nedemne de un tron sau o coroană, căreia i-a dat aura aristocrației răbdării și înțelepciunii sale.

Viața, indiferent de rang își ia tributul său la final:

Schimbarea de paradigmă se încheie…moare o lume…o epocă…S-a pierdut un simbol, poate ultimul, pentru că așa cum spunea Heraclit:„Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu”…Poate să încerce , dar va realiza că nici apa nu mai e aceeași, nici el nu mai e același.

Nu există vindecare căreia să-I pui numele omului iubit…Poți doar să te rogi pentru sufletului lui. Atât!

Post Scriptum

Și-au strigat groparii falnici:’’ Noi suntem stăpânii lumii!’’… Dar lumea nu mai era…

Anca Marilena Bica

Povestea Craisorului Muntilor- Retotica intrebarea: De ce Doamne?

”Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”!

Astăzi se împlinesc 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu, erou al naţiunii române. Cu această ocazie, în judeţul Alba au loc mai multe evenimente comemorative în memoria lui.

Proiectul cultural “Drumul libertății – Drumul lui Avram Iancu” a început aseară la Țebea, locul unde este înmormântat eroul național. Duminică, 11 septembrie, de la ora 10:30, în Panteonul Moților va avea loc oficierea serviciului religios, evocarea istorică a evenimentului, alocuțiuni, ceremonialul depunerii de coroane, defilarea gărzii de onoare.

Avram Iancu s-a născut în anul 1824 în localitatea Vidra de Sus, astăzi comuna Avram Iancu, din județul Alba. De profesie avocat, Avram Iancu a fost conducătorul Revoluției de la 1848 în Transilvania.

A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

Din păcate, finalul vieții sale este tragic nu prin moartea sa, ci prin felul cum a fost uitat, neglijat…

Părăsit de toată lumea, dat afară din spitalul din Baia de Criș, rătăcește prin satele muntenilor din Apuseni, unde primește de pomană. Doarme pe unde apucă, uneori și prin păduri.

Ajunge la spitalul din Baia de Criș. Ungurul de aici, administratorul, îl știe, așa că-l primește gratis. Are o tuse chinuitoare și sângerează. După ce se pune, cât de cât, pe picioare, e dat afară. Se culcă, noaptea, pe prispa unui brutar, Ioan Stupină, zis ”Lieber”, meșter în covrigi. Seara-i răcoare, e toamnă-n munți.

E găsit mort, înghețat, pe 10 septembrie 1872. Asupra lui sunt găsite o năframă zdrențuită, fluierul de cireș de care nu se despărțea niciodată și o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph I, unsă de grasime și mototolită, pe care nu o mai trimisese niciodată. Cauza decesului: o nouă hemoragie. Preotul din Vidra, Vasile Gomboșiu, notează că numele celui decedat este ”Avram Iancu, Eroul Românilor”, care a murit la 48 de ani, fiind ”june”. Omul fusese împărtășit, iar moartea, una ”firească”. Abia acum românii din Transilvania își dau seama ce Om au pierdut, dar este prea târziu.

A fost îngropat cu funeralii naționale pe 13 septembrie 1872, la Țebea, lângă ”Gorunul lui Horea”. Vin 36 de preoți și doi protopopi. Sunt 4.000 de persoane, dar unii vorbesc și de 10.000. Clopotele se trag, în munți, trei zile și trei nopți, Se cântă ”Marșul lui Iancu” și ”Deșteaptă-te, române!” Crucea de piatră e donată de preotul Ioan Tisu, iar pe ea a fost inscripționat, simplu: ”AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872″. Necrologul său e și mai simplu: ”Viața lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieții noastre naționale”.

Unica imagine de la funeraliile sale, la Țebea, în septembrie 1872.