Mai cântă sau plânge cineva atât de tare să se audă până la Dumnezeu?

Am vrut , dar nu am putut… A plouat mult și cearcănele zilei au înghițit tot ceea ce doream să desenez pe asfalt: numele lor și chipurile lor.

Să le găsească copiii și să le pună mustăți din lapte de căprioară … apoi să sară gălăgioși făcându-și din mirare un brâu de aici până acolo sus în Cer la ei… Am vrut să dau toate ceasurile lumii înapoi și să-i aștept la ieșirea din teatru să le cer un autograf, să-i întreb de cine le este dor…

Niciodată nu mi-au ieșit gândurile la rampă pregătite pentru aplauze. Care aplauze? Mai cântă cineva? Mai plânge cineva?

Poate, dar nu atât de tare să se audă până la Dumnezeu…

Parcă îi simt privirea Meșterului Marin Moraru şi durerea este altfel şi tăcerea este altfel… ca un ecou al unei lacrimi peste curcubeul tot mai sărac al unei lumi în care, aşa cum spunea: „Vulgaritatea a devenit normalitate. Este imposibil ca eu sa trăiesc în această cloacă”… a plecat, acum 6 ani într-o zi de 21 august, 2016, să-şi împlinească ultima curiozitate pământeană: „Sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoaşterea totală şi nemărginirea”…

Nu mai pot să râd, „Umorul este foarte elevat. Băşcălia este la îndemâna oricui.România nu mai e ce-a fost. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi – crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază”… o dată cu el o parte din sinceritatea umorului a apus.

Nu pot să-mi amintesc decât tristețea celui care o ascunde în autoironia sa genială, fiindcă nu vorbea niciodată de lipsuri, de suferinţe… era de o discreţie şi de o pudoare extraordinară. Născut în data de 21 august 1927 în Techirghiol, cu o carieră strălucitoare, atât în teatru cât şi în film, viata maestrului Jean Constantin nu a fost una ușoară: “Am jucat, pe unde n-am jucat la viaţa mea! Mă cunosc spectatorii, dacă-i zi! Noaptea-i mai greu!Pentru public am făcut tot ce mi-a stat în putinţă”.

Nu pot să zbor nici cu avionul, cu toate că poate așa aș fi mai aproape de ei… nici Toma cel credincios Teatrului și Caragiu nu zbura , dar tot s-a prăbușit în 1977… Azi împlinea 97 de ani!

Teama artistului de avioane era legendară… în mod tragic s-a împlinit ceea ce i s-a prezis. Regretatul actor Florian Pittiş a confirmat după moartea lui Toma Caragiu, că acesta i-a spus directorului adjunct al Teatrului Bulandra, Maxim Crişan, că nu va merge cu avionul într-un turneu în Statele Unite ale Americii:„Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire”.

În acea seară a prăbușirii, 1977, pentru prima oară la postul public de televiziune rula un film în care se arăta răstignirea lui Hristos, filmul bulgăresc „Dulce și amar”…

Fâşia de lumină ce vine din galaxii mângâie chipul tău

Mânjind cu tuş bezna din jur.

Iubita mea, tu eşti extaz de fiecare clipă

Eşti suflare a trupului meu

Care a rătăcit de veacuri căutându-te pe ascunse cărări.

Blestem al păcatului dintâi, îngenunche..

Mângâiere de taină a viselor mele,

Vinul meu neîndoit,

Pâinea mea cea de toate zilele,

Iubita mea…

Toma Caragiu, Lumină

Și totuși , în loc de epilog o întrebare retorică a lui Toma Caragiu: „Se poate trăi fără artă şi cultură? Da! Dar nu merită”