Vali Seciu a murit pentru ultima oară… de această dată pe scena vieții!

Floarea de cireș, gingașă și botezată în roua dimineților mele de primăvară, a căzut astăzi pe caldarâmul unde pașii anilor așezaseră  drumul spre Teatru. Sufletul unui copil își arde degetele a cruce în flacăra lumânării și plânge desculț și cu tălpile arse de pământul rumenit de boli… plânge cineva, dintr-un colț al sorții și se clatină anevoios peste oboseala acceptării.

 Nimic nou, totul miroase a toamnă pe linia vieții din palmele noastre… încet , dintr-un difuzor în loc de ora exactă sau cotele apelor Dunării, o voce blândă ne anunță că urmează Teatrul Radiofonic. Astăzi, în ultimul  rol principal-Valeria Seciu!

Așa a început, peste ani aveam să îmi simt tâmplele ca un Gong , când o întâlneam, când o vedeam în UNATC sau pe scenă. Împărțeam aerul, învățam să respir… iar în ochii ei mari și verzi alergau caii neînhămați ai gândurilor mele spre un Rai al Necuvintelor unde își adăpau cântările ursitoarele unei lumi mai bune…

Vali Seciu a murit pentru ultima oară… de această dată pe scena vieții!

Drum lin! Condoleanțe celor dragi!

Post Scriptum:

Valeria Seciu s-a născut pe 1 august 1939 în Bucureşti  şi  este o actriță de teatru, film, radio, voce și televiziune din România. Vali Seciu a  absolvit Facultatea de Teatru de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, în 1964, la clasa profesorului A. Pop Marțian, asistent Octavian Cotescu, cu rolul Rosalinda din spectacolul cu piesa “Cum vă place” în regia lui Octavian Cotescu.

A debutat  în anul   1964, pe scena Teatrului Național din București, alături de Ion Caramitru, în piesa ”Eminescu” de Mircea Ștefănescu, sub îndrumarea regizorului Sică Alexandrescu, întruchipând-o pe Veronica Micle.

S-a remarcat prin sensibilitate şi rafinament, fragilitate şi forţă de compoziţie în roluri memorabile în teatru și film, dar şi în  colaborările cu Radio Romania pentru emisiunile de teatru radiofonic. A fost căsătorită cu pedagogul şi artistul Octavian Cotescu.

În anul 1968 s-a născut fiul lor, Alexandru, care a împlinit un destin aparte, luând calea desăvârşirii prin credinţă, astăzi,  fiind  călugăr la Muntele Athos şi  purtând numele de Monahul Daniil, numărându-se printre traducătorii celei mai recente ediții românești a culegerii de texte teologice „Everghetinos”.

Vali Seciu era asemeni zicerii lui Blaise Pascal:“ o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”.

Valeria Seciu şi-a petrecut viaţa pe scenă, iar în ultimii 30 de ani aceasta a fost singurul ei refugiu de singurătate.

Vali Seciu a fost actriţa fetiş a regretatului regizor  Cătălina Buzoianu care mărturisea:

„Cred că Vali aduce lumină, este o lumină, se transfigurează, ne-am completat cu adevărat“

În vara lui 2014, actrita, măcinată de boli şi ani , anunţa că se retrage de pe scena Teatrului Mic şi Teatrului Foarte Mic, unde jucase până atunci.

Valeria Seciu, mărturisea: „Nu poţi fi artist dacă nu eşti şi un Om. Publicul te vrea aşa – într-un fel nu totdeauna făţiş, manifest, totuşi foarte agresiv – simte nevoia unei comunicări cu tine şi dincolo de personajul tău, cu tine ca om. E o stare de aşteptare, de „pândă”, de receptivitate reciprocă, pentru că şi noi, la rândul nostru, îl solicităm altfel. Dar el e parcă mai devorant”.

Fragilă și generoasă, prin seriozitatea meșteșugirii fiecărui rol în parte, a devenit o metamorfoză a personajelor lui Cehov sau Ibsen, un ADN al trăirilor în diapazonul grației atinse de cel de pe scenă și de cel din sala de teatru, cu fiecare spectacol născut și binecuvântat cu eternitatea teatrului fiindcă,  cei aleși indiferent câti  ani au niciodată nu își pierd frumusețea. Au mutat-o de pe fețele lor,  în inimile lor.

“Enigma” Valeriei Seciu era alcătuită din contraste violente, pe care cenzura inteligenţei le învăluie în ambiguitate.Era de acolo… din pulberea scenei…

Teatrul este poveste, viață cu emoție îmbibată în măduva textului, dar guvernată de luciditate ca lege unică a percepției într-un spațiu –  același de secole – Sufletul Uman -, dar a cărui esență se dezvăluie treptat ca o picătura ce străbate vidul…

Astăzi, acea picătură are suflet de lacrimă și se numește Valeria Seciu!

Anca Marilena Bica

Advertisement

In memoriam, Ion Caramitru!

Din afara ființei umane am venit
în făptura ființei umane.
Abia m-am obișnuit cu felul ei
și am fost chemat deodată înapoi

Drag de om, la revedere.
Pureci de plantă si ierburi,
voi câini , regi ai mirosului,
voi păsări ale aerului regine,

nu cred să mai mi se dea voie
să vin înapoi .

Dar, – oriunde voi fi,
mă va mistui dorul
de neîmplinirea de om, de arbore,
de pește, de pasăre
de stâncă, de glob.
Nichita

Acum un an,  ION CARAMITRU,și-a pus sufletul în luntrea lui IVAN PATZACHIN și au luat calea veșniciei…

Cultura și sportul, cele două artere ale poporului român prin care și-a păstrat sănătatea spirituală, erau în doliu…

Pe numele real, Ion Horia Leonida Caramitru, cel căruia prietenii îi spuneau Pino Caramitru, a văzut lumina zilei pe 9 martie 1942 în București.

A fost decorat de Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu Ordinul Imperiului Britanic – Ofițer de Onoare, a primit titlul francez de Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor, i s-a conferit Ordinul pentru Merit al României în grad de Mare Cruce şi a primit şi Crucea Casei Regale a României.

De origine macedo-română, de la lumina zilei la lumina rampei, Ion Caramitru rămâne în istoria culturii române ca un om de teatru, film, radio,  televiziune, regizor, ministrul culturii între anii 1997-2000 și director al Teatrului Bulandra între 1990-1993, președintele UNITER din anul 1990 , directorul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București, sunt tot atâtea dimensiuni ale unei cariere artistice  de excepție, răsplătită cu numeroase premii.

A absolvit I.A.T.C.-ul în anul 1964, clasa profesor Beate Fredanov . Pe scândură a debutat în spectacolul “Eminescu” de Mircea Stefănescu, la Teatrul Național din București și a ținut flacăra cuvântului aprinsă pe scena teatrului românesc interpretând roluri principale în piese de teatru importante semnate de autori precum William Shakespeare, A.P. Cehov, Luigi Pirandello, Georg Büchner, Bernard Shaw, Alfred de Musset etc. A colaborat cu mari regizori ai scenei românești precum Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu.

A debutat pe marele ecran in “Comoara din Vadul Vechi”, 1964, regizat de Victor Iliu. Au urmat roluri în peste 40 de producții românești și străine și colaborări cu nume mari ale cinematografiei, precum Liviu Ciulei, Mircea Veroiu, Dan Pița, Andrei Blaier, Alexandru Tatos, Steven Soderbergh, Brian De Palma și Costa-Gavras.

Dintre zecile de pelicule în care a apărut în roluri importante merită menționate producțiile: „Pădurea spânzuraților”, film premiat la Cannes, în 1965, pentru regie ,Liviu Ciulei, „Iarba verde de acasă” în regia lui Stere Gulea, 1978, „Ecaterina Teodoroiu”, regia Dinu Cocea, etc.

De asemenea, el este cunoscut publicului și pentru rolul Socrate din celebra serie „Liceenii”. Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum „Kafka”, 1991, regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons și Theresa Russell, „Mission: Impossible”, regia Brian de Palma sau minunatul rol Count Fontana din „Amen” ,2002, regia Costa Gavras.

A participat la revoluția română din 1989, fiind printre cei care au cucerit Televiziunea Română în 22 decembrie 1989. Alături de Mircea Dinescu a anunțat la televiziune căderea regimului Ceaușescu.

A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, unde a ocupat funcția de vicepreședinte, membru PNȚCD, ministru al culturii (12 decembrie 1996 – 28 decembrie 2000) în guvernele Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu si vicepreședinte al Asociației revoluționarilor fără privilegii.

Marele actor, mărturisea:

„Mă sperie prostia omenească şi lipsa de coerenţă, atunci când este vorba de orientarea societăţii către un destin organic, economic, politic şi social. […] Teatrul costă puţin şi oferă mult mai mult decât poate să ofere o distracţie pasageră sau o plăcere oarecare”.

În onoarea sa a apărut sub egida Fundației Culturale „Camil Petrescu” și a revistei Teatrul azi, cu sprijinul AFCN si UNITER, volumul „Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet si mai departe” ce face parte din colecția Galeria Teatrului Românesc, îngrijită de Florica Ichim, în care apar o serie de șapte dialoguri pe care actorul Ion Caramitru și criticul de teatru Mircea Morariu le-au avut .

A format alături de actrița Micaela Caracaș un cuplu solid în viață, în anul 2008 au primit „Diploma pentru cel mai popular cuplu de actori”, în cadrul unei ceremonii organizate la sediul Uniunii Teatrale din România (UNITER) din București) și au trei baieti : Andrei, Ștefan și Matei.

În anul 2008 i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi.

În  cei peste cincizeci de ani de carieră, Ion Caramitru a creat zeci si zeci de roluri și în fața microfonului, îmbogățind  Fonoteca  de Aur  cu spectacole de referință.

Ion Caramitru şi Johnny Răducanu-„Mr. Jazz of Romania” au realizat, în memoria poetului şi prietenului lor Nichita Stănescu, un spectacol „Dialoguri şi fantezii în jazz” ce s-a bucurat de mult succes atât în ţară cât şi în străinătate.

De astăzi sunt împreună, mari oameni de cultură se reîntâlnesc în veșnicie , iar noi încercăm să supraviețuim lacrimilor ce ne-au spălat ochii de dor și durere…

Acum un an, în Ziua Domnului, un campion,Ivan Patzachin, ducea în luntrea sa un actor,Ion Caramitru pe drumul fără întoarcere… Dumnezeu Îi aștepta pentru totdeauna…

Anca Marilena Bica

„O stea nu moare niciodată, ci se transformă într-un zâmbet care se topeşte în muzica universului, dansul vieţii”!

Nu mi-l pot imagina îmbătrânind… nu mi-l pot imagina supus anilor grei ai vârstelor înaintate. A fost o stare, un fulger ce a atins planeta pentru o perioadă scurtă de timp, dar a lăsat în urma sa multă Lumină ce încă ne arată drumul printre inocentele noastre destrămări, căderi, spaime sau dezbinări.
Mapamondul l-a iubit, l-a judecat, l-a admirat, l-a acuzat, dar nu l-a uitat!

Michael Jackson, supranumit Rege al muzicii pop, s-a născut pe 29 august 1958 şi atât… nu-I poți număra anii, după cum nu poți cântări sentimentele…

Al şaptelea copil al familiei Jackson, Michael a debutat în anul 1964 alături de fraţii săi, în formaţia The Jackson 5, ca principal vocalist fiind cel mai tânăr membru.
„Părinţii ne-au învăţat întotdeuna să fim respectuoşi si, indiferent ce facem, să dăruim tot ce avem. Să fim mereu primii, niciodată pe locul doi” îşi amintea artistul.
Şi-a început cariera solo în 1971, în timp ce încă era membru al formaţiei cu acest ideal : „Dacă vrei să faci din această lume un loc mai bun, trebuie să te uiţi în primul rând la tine însuţi şi să te schimbi. Începe cu persoana care se reflectă în oglindă – cu tine însuţi”!

Lumea îl cunoaște pe Michael Jackson, în general, ca Regele Muzicii Pop, însă puțini știu că acesta avea un alt talent pe care a ales să-l păstreze privat.Michael Jackson a pictat și a făcut schițe de când era mic.


Brett Strong este cel care ne arată pentru prima dată unele dintre operele lui Jackson.
Artistul a fost autodidact și avea, de asemenea, o serie de teme și modele preferate. Cheile, saunele, porțile și numărul șapte apar în multe dintre lucrările sale. Numărul șapte pare că a avut o semnificație specială pentru acesta, care a fost cel de-al șaptelea copil din familie. De asemenea, el precizează că Regele Pop alegea să se refugieze adesea în operele sale, în perioadele cele mai dificile.
Cu toate că arta sa nu a fost publicată sau expusă vreodată, asta nu l-a oprit niciodată, Jackson continuând să lucreze la ea. Strong spune că planul ar fi fost să vândă reproduceri ale operelor, pentru a ajuta organizațiile caritabile destinate copiilor.

„Într-o lume plină de ură, noi trebuie să îndrăznim în continuare să sperăm. Într-o lume plină de mânie, noi trebuie să îndrăznim să aducem alinare. Într-o lume plină de disperare, noi trebuie să îndrăznim în continuare să visăm. Într-o lume plină de neîncredere, noi trebuie să îndrăznim pe mai departe să credem”, mărturisea regretatul artist.

În anul 1988, Jackson a lansat prima lui autobiografie, Moon Walk, care a fost scrisă în patru ani. Cartea s-a vândut în 200.000 de exemplare. Jackson a scris despre copilaria lui, despre Jackson 5 și despre abuzurile suferite. Deasemenea a mai vorbit și despre operațile estetice suferite, menționând că a făcut doar două operații la nas.Moon Walk a ajuns pe prima poziție în topul New York Times, al celor mai vândute cărți.
Michael Jackson este unul dintre puținii artiști care au intrat de două ori în Rock and Roll Hall of Fame.

„O stea nu moare niciodată, ci se transformă într-un zâmbet care se topeşte în muzica universului, dansul vieţii”

Printre alte realizări se numără și 13 recorduri Guinness, incluzând recordul pentru „ cel mai de succes entertainer din toate timpurile”, 14 premii Grammy, 26 premii A.M.A.(American Music Awards), 12 premii W.M.A.(World Music Awards), 17 single-uri numărul unu în Statele Unite (incluzâd 4 ca membru al formației The Jackson 5) și vânzări de peste 800 de milioane de discuri, fiind unul dintre cei mai vânduți artiști din istorie. Michael Jackson a strâns și a donat peste 300 de milioane de dolari prin intermediul a 39 de acțiuni de caritate și prin intermediul propriei sale fundații, Fundația Heal the World.

Michael Jackson a fost primul mare artist care a concertat în România. În data de 1 octombrie 1992, 70.000 de oameni au fost prezenți pe stadionul Lia Manoliu din București, pentru a-l vedea pe Michael cântând și dansând. Evenimentul a fost difuzat de postul de televiziune HBO, care a cumpărat drepturile de transmitere pentru suma record de 20 de milioane de dolari. Concertul care făcea parte din cadrul turneului Dangerous World Tour, a atins audiențe record pentru postul de televiziune HBO.
Concertul din 1992 a fost lansat pe DVD în 2005. Live In Bucharest: The Dangerous Tour împreună cu concertul de la Seoul, din cadrul turneului HIStory, sunt singurele concerte ale lui Michael Jackson lansate pe DVD.
La puțin timp după concert, Michael Jackson a filmat pentru videoclipul piesei Police Walk, alături de polițiști români. Tot în acel an 1992, Jackson a vizitat un orfelinat din București și a donat 10.000 de dolari pentru construirea unui parc copiilor din orfelinat.
Michael Jackson a revenit în România, în anul 1996, în cadrul turneului HIStory World Tour.

Michael Jackson aplecat la 25 iunie 2009, într-un spital din Los Angeles, în urma unui stop cardiac suferit la locuința sa. Moartea artistului a atras atenția întregii lumi, ceremonia de comemorare fiind urmărită de aproximativ un miliard de oameni.

Și totuși, Michael Jackson a fost precum o bijuterie ținută într-un Muzeu…Toată lumea o admira, o dorea , dar nu o putea atinge… era bine păzită de anturaj, de familie, dar și de demonii unui suflet care și-a strigat durerea, singurătatea prin muzică… Și muzica lui o purtăm în suflet si acum, desi menestrelul a plecat cu toate durerile și spaimele sale să le ascundă o data cu el pentru totdeauna…
Pe Michael Jackson nu mi-l pot imagina îmbătrânind… nu mi-l pot imagina supus anilor grei ai vârstelor înaintate.
A fost o stare, un fulger ce a atins planeta pentru o perioadă scurtă de timp, dar a lăsat în urma sa multă Lumină ce încă ne arată drumul printre inocentele noastre destrămări, căderi, spaime sau dezbinări.
Mapamondul l-a iubit, l-a judecat, l-a admirat, l-a acuzat, dar nu l-a uitat: „ O stea nu moare niciodată, ci se transformă într-un zâmbet care se topeşte în muzica universului, dansul vieţii”!

Anca Marilena Bica

In memoriam, Bogdan Petriceicu Hașdeu:115 ani de Veșnicie: „Viitorul nu refuză pe nimeni, dar nici nu-l așteaptă”

Sic Cogito. Ce e viata, ce e moartea, ce e omul -sau știința sufletului …cartea scrisă după moartea prematură a fiicei sale, Iulia Hașdeu… Din acest punct fiecare cititor poate călători spre multele opțiuni ce se nasc, Sic Cogito-Așa Cred!

Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a născut 1836 la Cristinești , în Imperiul Rus, în Ţinutul Hotinului, actualmente în Ucraina. A copilărit la moșia părintească din Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu ,fiul lui Tadeu Hâjdeu, era un adevărat savant; cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei.

În anul 1863  – a editat prima revistă umoristică românească, “Aghiuţă” la București , în Principatele Unite.

Scriitor,  filolog, istoric şi jurist român se trage din familia Hașdău pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Spirit enciclopedic, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.

Din anul 1877 a fost membru al Academiei Române.

„Moldova, Transilvania și Muntenia nu există pe fața pământului. Există o singură Românie: există un singur corp și un singur suflet, în care toți nervii și toate suspinele vibrează unul către altul” , mărturisea una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile, Bogdan Petriceicu Hașdeu.

„Omul ce-și iubește țara cu adevăratul dor,Nu-i pasă de lutul țării, ci de-al țării viitor”.

Scriitor și filolog român, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești, academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu mărturisea: „Viitorul nu refuză pe nimeni, dar nici nu-l așteaptă.”

Dintre lucrările istorice se disting: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894), monumentala Arhivă istorică a României și Istoria critică. Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni și Etymologicum Magnum Romaniae.

A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881. Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898) a fost începutul unui amplu dicționar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiția cuvântului bărbat. Operă monumentală, dicționarul are în vedere nu numai limba literară de la acea dată, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost subintitulat: dicționarul limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când de-abia începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare articol de dicționar redă forma cea mai răspândită și formele dialectice vechi și noi; – diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; – derivarea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoților și învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credințe ale poporului. În cele 4 volume pe care le-a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.

În aceste lucrări filologice, el a lansat teoria „circulației cuvintelor”, prin care a demonstrat că fizionomia unei limbi nu este dată de inventarul unităților lexicale, ci de folosirea lor, de frecvența acestora. Alături cu aceste opere istorice și filologie, se situează revista Columna lui Traian (1870-1877), cea mai bună revistă filologică din România, în care a pus, prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în România. Dintre lucrările beletristice ale lui Hasdeu, între care drama ‘’Răzvan și Vidra’’, dau impresia unei originalități a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiția sa profundă și imaginația vastă. A scris nuvele, poezii, piese de teatru.

După moartea singurei sale fiice, geniu al literaturii române, Iulia Hașdeu, în anul 1888, a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina.

A murit la 25 august 1907 la Câmpina, acum 115 ani, lăsând în urmă o operă vastă și perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei și istoriei României.

Ilustrul cărturar român Bogdan Petriceicu Hașdeu rămâne în istoria noastră un punct de reper ce consolidează vrednicia și eternitatea acestui neam, așa după cum mărturisea: „Ca un moment al timpului, viitorul a rămas totdeauna tânăr”Sic Cogito-Așa Cred!

Anca Marilena Bica

La mulți și buni ani, Andrei Pleșu!

“Pentru formarea unui om sunt esenţiale întâlnirile. Dacă nu eşti atent, ratezi aceste întâlniri. Deci trebuie să fii atent tot timpul, trebuie să priveşti tot timpul în jurul tău conştient că de peste tot ţi se fac oferte de destin. Şi că, dacă le ratezi, ceva din tine se pierde ireversibil. Nu revine a doua oară o şansă care ţi se oferă. Dacă ratezi cele trei-patru întâlniri esenţiale ale vieţii tale, un mare profesor, o mare iubire, un prilej, nu neapărat un om, poate să fie un prilej, dacă ratezi acel prilej, te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală”,mărturisește aniversatul zilei, filosoful Andrei Pleșu.

Andrei Gabriel Pleșu s-a  născut pe 23 august 1948, în București într-o familie de intelectuali.

Scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române, este unul dintre cei mai rafinați intelectuali români contemporani.

A fost ministrul Culturii și ministrul Afacerilor Externe. Absolvent al Liceului „Spiru Haret” și al Facultății de Arte Plastice, la Secția de istoria și teoria artei, ca șef de promoție, a participat  la Școala de la   Păltiniș, fiind alături de Gabriel Liiceanu unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica.

În tinerete, la vârsta de 20 de ani  a intrat în Partidul Comunist Român, pentru ca în ultimii ani ai regimului comunist să fie unul dintre intelectualii opozanți, neremarcându-se totuși prin gesturi militante de disidență. A ajuns persona non grata în urma scandalului „Meditației Transcedentale”, pierzându-și locul de muncă și fiind nevoit să petreacă o perioadă de timp „în exil” la Tescani. Deși i-a fost permis să părăsească țara încă înainte de 1989, întâlnind figuri de primă mână ale exilului, precum cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, a ales să nu rămână în străinătate.

Cercetător la Institutul de Istoria Artei, participă alături de Gabriel Liiceanu la seminariile private ținute de Constantin Noica la Păltiniș. Încadrabile în prealabil preocupărilor conexe istoriei și teoriei artei, volumele, studiile și cronicile sale din presa timpului își lărgesc treptat tematica înspre domeniul moralei și al antropologiei culturale, recomandându-l imediat, prin percutanța ideilor și luxurianța stilului, drept unul dintre cei mai captivanți eseiști ai vremii (v. criticile lui Al. Rosetti, Monica Lovinescu, N. Manolescu etc.)

Către sfârșitul anilor ’80, poetul și disidentul anticomunist Mircea Dinescu era arestat la domiciliu, din cauza unui interviu acordat unui jurnalist străin. Pe toată perioada arestului la domiciliu, când casa era păzită de Securitate și Dinescu o putea părăsi doar în compania securiștilor, una din puținele persoane care l-au vizitat în mod repetat, înfruntând stigmatul asocierii cu un opozant al regimului, a fost Andrei Pleșu.

După prăbușirea regimului comunist, a înființat institutul de studii avansate „New Europe College”, revista culturală Dilema-azi, Dilema veche și a acceptat în diverse perioade o serie de funcții publice.

A fost începând cu 28 decembrie 1989 primul ministru al culturii după căderea regimului comunist. Două dintre realizările majore din timpul mandatului său sunt conform intelectualului Dan C. Mihăilescu transformarea fostei Edituri politice în Editura Humanitas – prin numirea în funcția de director a prietenului și comilitonului său păltinișean Gabriel Liiceanu – și transformarea Muzeului de Istorie a PCR în Muzeul Țăranului Român.

‘’Trăim acum o pandemie care s-ar putea diagnostica drept o prăbușire planetară a IQ-ului, pe scurt, o pandemie de prostie. Iar stângismele pe care le vedem înflorind în toată lumea apuseană și în America dovedesc că nici experiența istorică, nici cultura istorică, nici bunul simț, nici inteligența minimală nu funcționează. Gândim ideologic. Gândim sideral, cu vorbe mari și principii grandioase și realitatea ne scapă printre degete. E o formă de opacitate, de destrămare spirituală care face posibile asemenea fenomene’’, constată filosoful român.

Doctor honoris causa al Universității „Albert Ludwig” din Freiburg,2000 și al Universității „Humboldt” din Berlin,2001, Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’honneur și autor de succes, a fost și puternic contestat în ultimii ani, fiind asimilat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici unui grup de interese care ar acapara viața intelectuală și culturală a României.

Andrei Pleșu este una dintre personalitățile contemporane a cărui posteritate este asigurată de valoarea operelor sale.

La mulți ani minunați și fertili pentru Andrei Pleșu, a cărui naștere nu doar că reabiliteaza profund ziua de 23 august, dar o transformă și într-una de referință pentru demnitatea culturii și a spiritului românesc,” scrie pe pagina sa de socializare omul de cultură bănățean,Pavel Șușară,la rândul său o somitate a artei contemporane.

În Muzeul din Viena poate fi admirat un tablou al lui Bruegel intitulat “Nunta ţărănească”. Straniu în acest tablou, în care sunt prezenţi mireasa, cuscrii şi nuntaşii, este că mirele lipseşte. Multă vreme istoricii de artă nu au ştiut să dea o explicaţie acestei ciudăţenii, până când un cercetător a avut idea să caute în folclorul flamand, în care a descoperit următorul proverb: “Era atât de sărac că nici la nunta lui nu a putut să vină”.

Este oare cultura europeană ca o nuntă la care România ar putea fi mirele absent? Asta vrem? Cine suntem noi în tabloul cultural european sau cum ne susţinem valorile naţionale?

Astăzi în tabloul contemporan îl aniversăm pe Andrei Gabriel Pleșu născut pe 23 august 1948.

La mulți și buni ani, Andrei Pleșu!

Anca Marilena Bica

Mai cântă sau plânge cineva atât de tare să se audă până la Dumnezeu?

Am vrut , dar nu am putut… A plouat mult și cearcănele zilei au înghițit tot ceea ce doream să desenez pe asfalt: numele lor și chipurile lor.

Să le  găsească copiii și să le pună mustăți din lapte  de  căprioară … apoi  să  sară gălăgioși făcându-și din mirare un brâu de aici până acolo sus în Cer la ei… Am vrut să dau toate ceasurile lumii înapoi și să-i aștept la ieșirea din teatru să le cer un autograf, să-i întreb de cine le este dor…

Niciodată nu mi-au ieșit gândurile la rampă pregătite pentru aplauze. Care aplauze? Mai cântă cineva? Mai plânge cineva?

Poate, dar nu atât de tare să se audă până la Dumnezeu…

Parcă îi simt privirea Meșterului Marin Moraru  şi durerea este altfel şi tăcerea este altfel… ca un ecou al unei lacrimi peste curcubeul tot mai sărac al unei lumi în care, aşa cum spunea: „Vulgaritatea a devenit normalitate. Este imposibil ca eu sa trăiesc în această cloacă”… a plecat, acum 6 ani într-o zi de 21 august, 2016, să-şi împlinească ultima curiozitate pământeană: „Sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoaşterea totală şi nemărginirea”…

Nu mai pot să râd, „Umorul este foarte elevat. Băşcălia este la îndemâna oricui.România nu mai e ce-a fost. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi – crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază”… o dată cu el o parte din sinceritatea umorului a apus.

Nu pot să-mi amintesc decât tristețea celui care o ascunde în autoironia sa genială, fiindcă nu vorbea niciodată de lipsuri, de suferinţe… era de o discreţie şi de o pudoare extraordinară. Născut în data de 21 august 1927 în Techirghiol, cu o carieră strălucitoare, atât în teatru cât şi în film, viata maestrului Jean Constantin nu a fost una ușoară: “Am jucat, pe unde n-am jucat la viaţa mea! Mă cunosc spectatorii, dacă-i zi! Noaptea-i mai greu!Pentru public am făcut tot ce mi-a stat în putinţă”.

Nu pot să zbor nici cu avionul, cu toate că poate așa aș fi mai aproape de ei… nici Toma cel credincios Teatrului și Caragiu nu zbura , dar tot s-a prăbușit în 1977… Azi împlinea 97 de ani!

Teama artistului de avioane era legendară… în mod tragic s-a împlinit ceea ce i s-a prezis. Regretatul actor Florian Pittiş a confirmat după moartea lui  Toma Caragiu, că acesta i-a spus directorului  adjunct al Teatrului Bulandra, Maxim Crişan, că nu va merge cu avionul într-un turneu în Statele Unite ale Americii:„Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire”.

În acea seară a prăbușirii, 1977, pentru prima oară la postul public de televiziune rula un film în care se arăta răstignirea lui Hristos, filmul bulgăresc „Dulce și amar”

Fâşia de lumină ce vine din galaxii mângâie chipul tău

Mânjind cu tuş bezna din jur.

Iubita mea, tu eşti extaz de fiecare clipă

Eşti suflare a trupului meu

Care a rătăcit de veacuri căutându-te pe ascunse cărări.

Blestem al păcatului dintâi, îngenunche..

Mângâiere de taină a viselor mele,

Vinul meu neîndoit,

Pâinea mea cea de toate zilele,

Iubita mea…

Toma Caragiu, Lumină

Și totuși , în loc de epilog o întrebare retorică a lui Toma Caragiu: „Se poate trăi fără artă şi cultură? Da! Dar nu merită”

Niciodată nu mi-au ieșit gândurile la rampă pregătite pentru aplauze. Care aplauze? Mai cântă cineva? Mai plânge cineva?

Nu le-am pus pozele, amintiți-vă de ei:  Marin Moraru, Jean Constantin și Toma Caragiu…

Poate vă aude Dumnezeu rugăciunea în care îi șoptiți încet să nu treziți ignoranții zilei și să declanșați un breaking news în presa comercială!

Anca Marilena Bica

In memoriam, Iosif Sava!

Ori de câte ori mă gândesc la Iosif Sava, ori de câte ori butonez telecomanda tv, mă uit cu vinovăție către cei mai tineri dintre noi… o vinovăție asumată, o vinovăție amestecată cu mâhnire  sub umbra unui sentiment profund de durere… Este greu de explicat fascinația, ce încă o port în suflet,când îmi trăgeam plapuma unei seri de sâmbătă privind cu un respect ce creștea o data cu mine Seratele Muzicale TV realizate de Iosif Sava la TVR ce rivalizau cu emisiunile lui Leonard Bernstein de la televiziunea americană, după cum aveam să aflu mai târziu.

Astăzi,la 24 de ani de la plecarea celui mai mâhnit dintre oamenii de cultură români, Iosif Sava, o personalitate culturală inegalabilă -clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, excepţional muzicolog, inegalabil realizator de emisiuni de radio și televiziune, remarcabil scriitor, mă simt rătăcită și umilită de un cotidian pentru care nu m-a pregătit…

Iosif Sava era cel care îşi imagina o cultură doar cu papion şi frac, cu busturi de bronz ca decoruri, cu respectabilitate,  un om cu o viziune aristocratică asupra culturii, pe care o transforma, în fiecare emisiune şi cu orice prilej, în ceva extrem de viu.

Spirit tutelar al seratelor muzicale, a reuşit să impună emisiuni culturale de radio şi televiziune care au educat generaţii de tineri în atmosfera muzicii culte.

Iosif Sava, pe numele său Iosif Segal, a văzut lumina zilei pe 15 februarie 1933, în  Iași într -o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole.

’’Tata a fost un intelectual de rasă, dar el mă putea lăsa în voia valurilor, dintr-un sentiment fatalist. Mama a fost cea care s-a bătut să răzbat în viaţă, încă din copilărie. Mama a ştiut, instinctiv, că, înainte de toate, trebuie să învăţ, să stau aplecat asupra pianului, în anii războiului, când am avut cu greu acces la şcoală, ea a hotărât că trebuie să am profesori’’, nota în Jurnalul său regretatul Iosif Sava.

Tatăl său a fost multă vreme violonist la Filarmonica din Iași. Bunicul său, care a fost unul din colaboratorii lui Gavril Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iași. Străbunicul său a fost printre primii absolvenți ai Conservatorului înființat de Alexandru Ioan Cuza.


“Tata a sădit în mine un imens respect faţă de istoria locurilor. Avea un înnăscut talent de povestitor. Mi-amintesc despre Ştefan cel Mare mai mult din cele auzite de la tata decât din orice pagini am citit după aceea… Mi-a dăruit o credinţă de unică dimensiune în valoare, în tradiţie. M-a îndreptat spre Liceul Naţional, temelia construcţiei mele intelectuale. Tata, dascălul meu, mă întreba zilnic: „Câte cărţi ai citit azi? Câte game ai făcut?”. E mai bine de jumătate de veac de când caut să răspund la aceste întrebări”.

Studiile şi le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955. Profesia sa de bază era cea de clavecinist și pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. A făcut turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă.

În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului „Opinia” din Iași.

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal „Invitațiile Eutherpei”. În paralel, a realizat și emisiunile „Cronica muzicală” și „Viața muzicală în actualitate”.

În 1980 a început activitatea la Televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea „Serata muzicală TV”, emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității.

Ciclul de emisiuni a fost înterupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din Televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR.

Fusese pensionat pe motiv de vârstă, exact în ziua în care împlinise 65 de ani, fără vreun cuvânt de adio, fără vreo discuţie, fără mulţumiri.

În anul 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR. Soția sa, Marghit Sava, își amintea de sfârșitul activității la TVR:

“În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el ca de–o mănușă veche. Fără nimic, niciun cuvânt… Iosif Sava… s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aștepta la așa ceva”.

A trecut la postul „PRO TV” pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul „Acasă TV”, pentru a realiza o nouă emisiune, numită „Salonul muzical Acasă – Lista lui Sava”.

O ocluzie intestinală l-a obligat ca duminică, 12 iulie 1998, la ora 18:30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade.

Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.

Iosif Sava fost și un scriitor prolific, a scris 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6.000 de articole.

„După mine, vor rămâne generaţii care-şi vor aminti că le-am format gustul, le-am dat repere, elemente de axiologie artistică. Unele răspunsuri le găsim abia după o jumătate de veac de căutări. Valoarea răbdării”,amintea regretatul Iosif Sava!

Și, da un om de cultură remarcabil, criticul de teatru și  jurnalistul Marina Constantinescu își amintește, ori de câte ori vorbim, despre Iosif Sava:

‘’ Întâlnirea cu Radioul și cu Televiziunea înseamnă marea mea întâlnire cu Iosif Sava, căruia îi port și-am să-i port până la capăt recunoștință, dragoste, prețuire. Am fost prieteni, sunt prietenă cu fiul său,am fost prietenă  cu soția lui. L-am cunoscut când eram studentă, înainte de 1989. În 1987 s-au scos două locuri la Radio și am optat imediat pentru unul din ele, un loc care ne farmecă pe toți, de când eram copii, generația mea și nu numai, pentru că am crescut cu Teatrul radiofonic, cu Matinalul și cu alte emisiuni făcute de profesioniști, inclusiv cu emisiunea lui Iosif Sava. Am pornit de la zero: am învățat să tai banda, un om formidabil, Răzvan Rădulescu, pe care după 1990 l-am întâlnit la Radio Europa Liberă, care se înființase și la București, cu Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu (și el la butoane), acolo l-am întâlnit pe Iosif Sava, în practica pe care o făceam. I-am văzut umbra și am îndrăznit să mă apropii. M-a luat de mână și nu mi-a mai dat drumul până s-a prăpădit. Am făcut împreună un tur al Radioului, am mers la fonotecă, am învățat de la el că merită să înduri multe pentru calitate și pentru oameni care  te urmăresc. Știu și azi marea durere pe care a avut-o pentru modul în care a fost pensionat. Și astăzi spun că această poveste l-a costat viața, pentru că locul lui de suflet a fost Radioul, habitatul în care a crescut și ne-a crescut.’’

Iosif Sava nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui intelectuali evrei treceau pe vis a vis, când întâmplarea îi aducea prin fața Templului Coral. Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite, negaționiste, xenofobe, răbufnind după ’89.

Din cele peste 40 de cărți dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate de Hasefer – Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești.

Iosif Sava, un munte de om, cu o voce  gravă şi o manieră  inconfundabilă a rostirii,dar de o finețe și sensibilitate greu de descris, este cel care a dat culturii noastre pre şi postrevoluţionare un sens profund, întruchipând, cu pasiune, rafinament şi eleganţă aparte, tot ceea ce a însemnat respectul profund pentru valori.

Dealtfel, Iosif Sava este  singura personalitate culturală românească, cel puţin în perioada  postdecembristă, pentru care Guvernul şi-a întrerupt şedinţa pentru a participa la funerariile sale. O recunoaşterea totală şi unică a unei valori incontestabile la nivel naţional.

Marghit Dascălu Sava, soția marelui realizator de televiziune Iosif Sava, a murit la New York, la 88 de ani,la 20 de ani de la moartea lui Iosif Sava. A fost dascăl, director de liceu, dar peste toate a fost un om de o delicatețe rară și de o inteligență specială. Un aliaj special de minte și suflet, arareori în acord cu acest secol, în care ies în față oameni fără însușiri. A văzut lumea alături de Iosif Sava. Și „spectacolul lumii”. Exemplu de altruism și devoțiune, a făcut sacrificii și a avut bucurii unice.

În anul 1958, pe patul de moarte, tatăl său îl obliga pe Iosif Sava să-i promită că nu va uita niciodată muzica. 40 de ani mai târziu, la momentul morţii sale, România îl pierdea pe cel mai cunoscut şi popular critic de muzică din istoria recentă. Aceasta este povestea vieţii sale, spusă, în exclusivitate, de fosta sa soţie şi de apropiaţii şi colaboratorii fostului mare muzicolog.

Viaţa sa întreagă a fost studiu, cărţi lecturate, zeci de mii de ore de audiţii, interviuri şi emisiuni. A pus  pasiune în tot ceea ce a făcut. Un astfel de om, de caracter  îşi asigură o posteritate de poveste, însă creează şi o masă de aşteptări ce trebuie umplută de succesori.

Cine îşi mai aduce aminte de Iosif Sava şi ale sale „Serate“? Şi cum s-a ajuns ca dispariţia unui om, atât de atipic pentru postura clasică a unui prezentator TV, să simbolizeze intrarea în adormire a unei întregi părţi a culturii româneşti?

Întrebări ce au rămas retorice… Iosif Sava a plecat mâhnit , iar această mâhnire a sa doare doar pe cei care doresc să mai lupte pentru a-i impune modelul de viaţă şi de cultură în faţa telespectatorilor, ascultătorilor și cititorilor, dar  interesul pentru cultură în televiziuni și presă în general  a scăzut progresiv în România. Aşa am ajuns la situaţia de astăzi… dar ’’Unele răspunsuri le găsim abia după o jumătate de veac de căutări. Valoarea răbdării”, după cum mărturisea regretatul Iosif Sava.

Anca Marilena Bica

Sursa:wikipedia

La mulți ani, Herta Muller!

Motto: „Dar uneori, în câte o zi, viaţa îmi mai întinde o cheie, şi-mi zice: „Fă-ţi uşă la ea!”Herta Müller

’’Cineva cânta un cântec popular românesc. Priveam prin înserare cum treceau oi cu picioare roşii prin cântec. Şi-am auzit cum s-a oprit vântul în cântec,’scria Herta Muller în ’’Animalul inimii’’ Nobelul Bănățean, cum ne place să îi spunem, s-a născut la 17 august 1953, în comuna Niţchidorf din judeţul Timiş, în familia unor şvabi bănăţeni.

Scriitor de origine română, Herta Müller, este laureat al Premiului Nobel pentru literatură!

’’Un scriitor e rezultatul unei experienţe’’, mărturisește cea care se bucură  în egală măsură de admirație cât și de calomnie mioritică, practic singurul om de cultură român contemporan care a reușit să despartă apele opiniei publice românești.

 “Scrisul meu s-a referit întotdeauna la cum apare o dictatură, cum poate apărea o situaţie atunci când o mână de oameni puternici domină o ţară, iar ţara dispare, şi rămâne numai statul”, explică scriitorul și omul Herta Muller!

Născându-se într-o familie șvabi bănățeni, a plătit din păcate această apartenență… Mama sa, ca majoritatea populației de naționalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după accederea comuniștilor la putere, a fost deportată în 1945 în Uniunea Sovietică. Acolo a fost deținută timp de cinci ani într-un lagăr de muncă forțată. Fostul lagăr de la Novo-Gorlovka se află pe teritoriul Ucrainei.

În romanul ei Atemschaukel (Leagănul respirației), publicat la München în anul 2009, Herta Müller a prelucrat aspecte privind deportarea germanilor originari din România în Uniunea Sovietică. Acest roman, care prin „Fundația Robert Bosch” a fost nominalizat pentru Deutscher Buchpreis (Premiul german al cărții), a ajuns la 16 septembrie în finala celor șase.

A învăţat la Liceul Teoretic “Nikolaus Lenau” din Timişoara, apoi a studiat literatura germană şi literatura română la Universitatea din Timişoara, între 1973 şi 1976.

 A fraternizat cu “Grupul de Acţiune Banat”, constituit de intelectuali de etnie germană, printre care Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer ş.a., grup ce protesta împotriva cenzurii comuniste, punctează http://enciclopediaromaniei.ro.

„Din fericire am întâlnit în oraș, la Timișoara, o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nici o carte. […] Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află acum în cimitire”, afirmă scriitoarea.

După 1977, Müller a făcut parte și din cenaclul literar (Literaturkreis) „Adam Müller-Guttenbrunn”, cenaclu afiliat Asociației Scriitorilor din Timișoara.

Un grup de zece tineri poeți a debutat cu versuri în antologia de poeme tradusă în 1982 în limba română, „Vînt potrivit pînă la tare”, grup din care făcea parte Herta Müller alături de colegii săi Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, Rolf Bossert, Horst Samson etc.

Ca urmare a neprezentării ei la postul repartizat în învățământ după terminarea facultății, Hertei Müller i s-a oferit prin intervenția scriitorului și redactorului șef al ziarului „Neue Banater Zeitung”, Nikolaus Berwanger, un post de traducător, de altfel un post privilegiat, la întreprinderea „Tehnometal”. Angajarea pe acest post căutat a fost posibilă doar fiindcă Nikolaus Berwanger și directorul Uzinei Tehnometal, Pitzer au fost prieteni apropiați. Ulterior și-a câștigat – ca toți ceilalți absolvenți de universitate, care nu s-au prezentat la postul repartizat inițial în învățământ – traiul lucrând în calitate de profesor suplinitor în diferite școli, între altele în Liceul „Nikolaus Lenau” din Timișoara și la câteva grădinițe, precum și acordând ore particulare de germană.

Biografia ei este prezentată în volumul „Regele se înclină și ucide”.

Volumul de debut, „Niederungen” – „Ținuturile joase”, a apărut în 1982, după o puternică confruntare cu cenzura care i-a „defrișat” simțitor manuscrisul, volumul fiind totodată premiat de Uniunea Tineretului Comunist la secțiunea „lucrări în limbile naționalităților conlocuitoare”.

Peste doi ani cartea a fost publicată și în Republica Federală Germania, exact așa cum fusese scrisă de autor. Reacția autorităților din România a fost dură: i s-a interzis să mai publice.

Din 1985, textele sale au fost interzise în România, potrivit http://www.humanitas.ro/ .

În anul 1987 s-a stabilit împreună cu soţul ei, Richard Wagner, în Berlinul de Vest.

A fost aleasă în Academia Germană pentru Limbă şi Literatură, iar numeroasele invitaţii de a preda la diverse Universităţi din întreaga lume au purtat-o spre Anglia, Statele Unite şi Elveţia.

În 2005, a publicat în limba română colecţia de poezii “Este sau nu este Ion”.

Literatura Hertei Müller şi angajamentul ei curajos pentru respectarea drepturilor omului, pentru libertate şi democraţie, pentru clarificarea trecutului dictatorial, atât cel comunist cât şi cel fascist, i-au conferit un loc de vârf în literatura universală.

În 1999 a fost nominalizată, pentru prima dată, la Premiul Nobel pentru Literatură.

În anul 2009, a publicat capodopera “Leagănul respiraţiei” (“Atemschaukel”), în care abordează deportarea unor cetăţeni români de naţionalitate germană, trimişi la muncă în Uniunea Sovietică şi supuşi unui regim de exterminare.

La 8 octombrie 2009, Academia Suedeză a anunţat că Premiul Nobel pentru literatură îi revine scriitoarei de origine română Herta Müller, “care, cu concentraţia poeziei şi francheţea prozei descrie viaţa celor deposedaţi”, potrivit http://www.nobelprize.org.

La momentul anunţului, Herta Müller a declarat, potrivit Reuters, că dictatura a determinat-o să scrie: “Cred că literatura provine întotdeauna din lucruri care au făcut rău cuiva, şi există un fel de literatură, unde autorii nu îşi aleg subiectele, ci au de a face cu un subiect care a venit asupra lor. Şi nu sunt singurul autor în această situaţie”.

Tot în 2009, a fost distinsă cu Premiul ‘’Franz Werfel’’ pentru Drepturile Omului.

Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conţine. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi,” mărturiseşte Herta Müller.

Nominalizată de trei ori la Premiul Nobel, Herta Muller laureata anului 2009, odată cu primirea prestigioasei distincții intră în rândul celor mai mari scriitori de limbă germană, alături de Thomas Mann, Herman Hesse, Heinrich Boll, Gunter Grass ori Elfriede Jelinek, toți laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.

Cărţile sale au fost traduse în peste 20 de limbi, precum engleză, franceză, italiană, spaniolă, norvegiană, japoneză, chineză ş.a.

’’Eu cred că trebuie să fii onest, împăcat cu tine însuţi. Cred că scriind, omul se împlineşte altfel decât prin cele cinci simţuri. Scriind sunt descoperite lucruri din altă dimensiune. Atâta timp cât scriu, îmi dau seama măcar un pic cum ar putea decurge viaţa, dar când termin textul, iară nu mai ştiu’’, susține Herta Muller.

Este greu de știut câți tineri au în biblioteca familiei o carte scrisă de ea, este greu de știut în câte școli din România  i se pronunță numele,din păcate majorității românilor îi place să se laude cu obiectele scumpe, să asculte manele la volumul maxim sau să meragă la stand-up comedy… Nu știu și nu am înțeles de ce nici în cercurile ’’mai elitiste’’ numele său nu se bucură de audiență.

Este greu de înțeles de ce o parte a românilor  o judecă cu avânt muncitoresc… Nu voi uita niciodată când la radio mi s-a cerut imperios sa schimb subiectul emisiunii dedicate Hertei Muller… Nici măcar nu cred că cei care o contestă i-au citit cărțile… Este greu de acceptat faptul că în loc să admirăm, ignorăm…

Herta Muller alături de 4 mari personalitați de origine românească sunt laureații acestui prestigios premiu: Elie Wiesel a câștigat premiul pentru Pace în 1986, George Emil Palade premiul pentru Fiziologie și Medicină în 1974, medicul român Ioan Moraru, copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, împreună cu americanul Bernard Lown și rusul Mihail Kuzin au câștigat și ei Premiul Nobel pentru Pace în 1985 și arădeanul Stefan W. Hell premiul în domeniul Chimiei în anul 2014.

‘’Singurii oameni care percep întregul tablou sunt cei care ies afară din cadru’’, afirmă Salman Rushdie… poate că aceasta a fost șansa acestor laureați, faptul că nu mai erau în România, dacă ne gândim la modul cum s-a comportat statul român când Constantin Paulescu, Lucian Blaga, Ștefan Procopiu sau Nichita Stănescu au avut nominalizări la acest premiu…

Herta Muller a mai primit  premii şi distincţii germane ori internaţionale  printre care se mai numără: Premiile “Ricarda Huch” (1987), “Kleist” (1994) şi “Joseph Breitbach” (2003); Premiul european “Aristeion” (1995), Premiul literar internaţional IMPAC Dublin (1998), Premiul literar al Fundaţiei “Konrad Adenauer” (2004), Premiul “Würth” pentru literatură europeană (2006), Premiul Hoffmann von Fallersleben (2010).

În anul 1993, după cartea sa ‘’Vulpe-Vânător’’, regizorul Stere Gulea a făcut un film având în rolurile principale actori de prestigiu-Oana Pellea, Dorel Vișan și regretatul George Alexandru.

De asemenea, volumul de debut, „Niederungen” – „Ținuturile joase”, a fost adaptat scenic, în anul 2012 la Teatrul German de Stat din Timișoara, regia Niky Wolcz, scenografia  celebrul artist cu rădăcini reșițene , Helmut Sturmer, iar apoi în  2018, de regizorul Mihaela Panainte la Teatrul Național ‘’Vasile Alecsandri’’ din Iași.

’’Am scris întotdeauna doar pentru mine. Încerc să decriptez, în interior, ceea ce se petrece cu mine, ce s-a ales din mine. Mă trag dintr-un sătuc, am ajuns la oraş, unde m-am confruntat cu o minoritate germană conservatoare, apoi am scris prima mea carte, mi-am renegat mereu originile, am scris despre chestiunile naţional-socialismului, apoi despre modul de viaţă arhaic, de la sate, despre etnocentrism şi mulţi au caracterizat scrierile mele, din acest motiv, ca o literatură naţionalistă, ceea ce eu nu cred că am făcut’’ este confesiunea celei care într-un fel sau altul a adus ȘI României un Premiu Nobel.

Epilog:” Numai dacă dăm sens lucrurilor pe care le privim înseamnă că vedem.” Herta Müller

Anca Marilena Bica

Ziua de 16 august reprezintă întâlnirea în veșnicie a două mari voci: Aretha Franklin și Elvis Presley… uneori, Dumnezeu vrea să audă muzica mai de aproape…

Motto: „Talentul înseamnă să fii în stare să vinzi ceea ce simţi. A fi mare înseamnă a fi neînţeles”. Elvis Presley

… celebra publicație Time o consideră una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-leaVersurile sale demonstrează ce femeie puternică a fost, motiv pentru care doamnele şi domnişoarele din lumea întreagă au considerat-o pe Aretha o sursă de inspiraţie.

A urcat la cele veșnice la 41 de ani de la plecarea în Cer a lui Elvis Presley, un alt mare artist al lumii…  Aretha Franklin, Regina muzicii Soul, a plecat după opt ani de luptă cu cancerul, acum 4 ani.

Nu știu câți mai scriu despre ea, dar muzica sa în schimb explorează pe cel care o ascultă prin toate ungherele ascunse ale sentimentelor și face din lacrimă o metaforă a iubirii!

Aretha Franklin mărturisea:’’Fii propriul tău artist şi fii întotdeauna încrezător în ceea ce faci. Dacă un cântec este despre ceva ce am trăit sau mi s-ar fi putut întâmpla, e bun. Dacă este complet străin pentru mine, nu m-aş putea plia şi nu aş putea transmite nimic prin el, pentru că despre asta este cu adevărat muzica „soul”.

Artista s-a născut pe 25 martie 1942, în Detroit şi a devenit un nume cunoscut în lumea întreagă pentru vocea extraordinară şi pentru talentul deosebit de a face o sală întreagă să îi asculte muzica cu atenţie şi mult respect.

Deși cunoscută pentru melodiile ei soul și fiind numită Regina muzicii Soul, a cântat de asemenea jazz, blues, R&B, muzică gospel și rock. Rolling Stone a clasat-o pe primul loc în topul „100 Greatest Singers of All Time”,iar în clasamentul „100 Greatest Artists of All Time” pe locul nouă.
A câștigat 18 premii Grammy competitive și două onorifice. Are 20 de single-uri pe locul unu în topul Hot R&B/Hip-Hop Songs și două pe primul loc în Billboard Hot 100: „Respect” (1967) și „I Knew You Were Waiting (For Me)” (1987), un duet cu George Michael.

Din 1961, ea a avut un total de 45 de hit-uri în top 40 pe Billboard Hot 100.

Între anii 1967 și 1982 a avut 10 albume R&B pe locul unu, mai mult decât oricare altă femeie artist.

În anul  1987 a devenit primul  artist femeie ce a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame.

Face parte din categoria artiștilor care impun respect, chiar și după moarte, dar este un simbol și al Visului american împlinit. O doamnă care și-a protejat eternitatea prin muzica sa nepieritoare.

”Toţi avem nevoie de respect, bărbat sau femeie, negru sau alb. Este dreptul fundamental al omului’’, mărturisea  Aretha Franklin.

Tot pe un 16 august 1977, acum 45 de ani, a fost   găsit mort, în urma unui infarct miocardic: Eliv Presley. Vestea morții sale a lăsat  întreaga lume  în stare de șoc. Dacă prima apariție pe scenă a avut-o la vârsta de doar 10 ani, întors la Graceland, Elvis pregătea ultimele detalii în legătură cu spectacolul ce avea să-l susțină în Portland, a doua zi.

Artistul afirma simplu: „Am învăţat că e important să te inconjori cu oameni care îţi pot oferi puţină fericire, pentru că nu poţi trece prin viaţa asta decât o dată – nu te mai întorci pentru bis”.

Timp de 22 de ani, Regele Rock-and-Roll-ului s-a pus în slujba muzicii și a celor din jurul său, făcând 31 de filme și 2 documentare, 64 de albume de studio sau live, 149 de single-uri și nenumărate concerte; acestea sunt doar câteva din cifrele ce pot caracteriza o carieră fantastică, din care puține realizări lipsesc. Poate doar un turneu în Europa, Asia sau Australia, dar până la urmă și acestea au fost realizate: în 1997, cu ajutorul tehnologiei s-a pus în scena un concert extraordinar numit Elvis in Concert ’97 în Memphis la Mid-South Colloseum. Elvis a fost acompaniat de peste 30 dintre foștii săi colegi de turnee împreuna cu Orchestra Simfonica din Memphis. Ulterior, în 1999 a avut loc un turneu și în Europa.

Ziua de 16 august reprezintă nu depărțirea de Regina muzicii soul, ci mai degrabă întâlnirea în veșnicie a două mari voci: Aretha Franklin și Elvis Presley… poate pentru că Dumnezeu vrea să audă uneori muzica mai de aproape…

Epilog: „Adevărul e ca soarele: poţi să-l cerţi, dar el tot acolo sus va rămâne”.Elvis Presley

Anca Marilena Bica

‘’Discuțiile despre moarte sunt eliberatoare”,  mărturisea Robin Williams, dar nu l-a luat nimeni în serios pentru că nu era o replica dintr-un Rol Mare, era o mărturisire dintr-un rol mic numit viață!

„Prea mulţi dintre noi nu ne trăim visurile pentru că ne trăim temerile”, spunea democratul american, Les Brown iar la capătul celălalt Robin Williams, sesiza-„Indiferent ce îţi spun oamenii, cuvintele şi ideile pot schimba lumea”!

Între aceste două ziceri o viață… un om… un suflet… un actor comic-Robin Williams.

Robin McLaurin Williams a fost un comic și actor american. A devenit celebru datorită rolului Mork din Mork și Mindy, iar mai târziu a făcut comedie pe scenă și a jucat în multe filme începând cu 1980.

Cred că dincolo de orice Rol Mare este un rol mai mic pe care îl jucăm fără aplauze, fără spectatori și fără cronici. Acela este propriul rol. Uneori se dă vina pe destin, pentru acest rol, alteori se dă vina pe cei din jur, alteori nu se mai dă vina pe nimeni. Se moare, adică mori o dată cu rolul tău cel mic, Rolurile Mari, rămân.

S-au împlinit pe 11 august 8 ani decând  actorul de comedie american a încheiat rolul cel mic…Au rămas Rolurile Mari care l-au făcut celebru.

Robin Williams, cel din Rolurile Mari,  a fost onorat în cu Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul din Good Will Hunting. A mai fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 1988, cu rolul interpretat în Bună dimineața, Vietnam!, în 1990 pentru rolul din Cercul poeților dispăruți, iar în 1992 pentru cel din Regele pescar.

A câștigat și trei premii Globul de Aur, două premii Screen Actors Guild și trei premii Grammy.

I-au ieșit atât de bine Rolurile Mari, încât rolul cel mic aproape că a fost strivit de gloria lor, sufocat de nevoia de a striga și a fi auzit, nu premiat, nu răsplătit cu premii, nu… ignorat… în goana după victorie a căzut sub copitele destinului și a murit, pe 11 august 2014 la ora 12:02 în Paradise Cay, California!

Aș parafraza, spunând- prea mulți dintre noi nu ne trăim rolurile mici pentru că ne epuizăm în Rolurile Mari.

Presa încearcă, încă, să mai sape în trecutul lui Robin Williams. Aşa s-a întâmplat şi cu Marilyn Monroe, Elvis Presley, Jim Morisson, John Lennon ori Michael Jackson, pentru a trezi curiozitatea  oamenilor și pentru a vinde…

Rolurile mici nu vând, iar Robin Williams spunea că ‘’ Adevărata pierdere este posibilă doar atunci când iubești ceva mai mult decât te iubești pe tine. Trăiești cu ideea că trebuie să continui să muncești, că altfel oamenii te vor uita. Iar asta e periculos.’’

Toți trăim periculos, îmbrăcați în Rolurile Mari, uităm că suntem o lume de roluri mici.

‘’Ții minte

prietene?

Și atunci

eram la fel de preocupat

de sindromul

clovnului trist.

Când

pur și simplu

nu poți spune lumii

ce simți

pentru că înțelegi

prea bine

ce vrea să audă.

Gâlgâiau

în fața noastră

carafele de vin

iar munții de țigări

prevesteau

cancerul de care urma

să murim.

Ții minte

ce seri?

Când

nu îndrăzneam

să plecăm

fiecare la casa lui

pentru că

pielea noastră

devenea plumb

în singurătate.’’

Se împlinesc 8 ani de când a încetat să fie o bucată de carne și a început să fie o bucată de gând în capul oricui și-l amintește. Una dintre mințile strălucite ale comediei universale, este dedicația unui tânăr și genial actor-regizor român, Andrei Huțuleac!

Epilog:

Până la urmă ‘’Discuțiile despre moarte sunt eliberatoare”,  mărturisea Robin Williams, dar nu l-a luat nimeni în serios pentru că nu era o replica dintr-un Rol Mare, era o mărturisire dintr-un rol mic și oamenii nu-și mai fac mărturisiri de teama de a pierde Rolurile Mari…

Anca Marilena Bica