„Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ”… descria ’’teama de a fi tu’’ în romanul ‘’Cel mai iubit dintre pământeni’’, Marin Preda, cel comemorat recent la un secol de la naștere…
Azi este ziua radioului reșițean… o poveste locală care își continuă ascensiunea în timp…
Pentru mine totul a pornit de la beculețul acela roșu care te conecta cu ascultătorii… ‘’Nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește’’, îmi venea de multe ori să spun la microfon, citându-l pe Nichita Stănescu.
Știam că sunt un risipitor în patria cuvintelor, că dau cetățenia sentimentelor mele ascultătorilor, că la final de zi, alături de invitați, împlineam în felul meu rolul pe care îl are un post de radio astfel încât segmentul cultural să nu fie un Intrus, ci Dirijorul unei lumi care se salvează prin Frumos.
Radioul rămâne o altă viață a vieții mele, o iubire asumată care îmi păstrează într-un fel sau altul partea mea de suflet în fonotecă.
” La inceput a fost cuvântul”! De aceea oamenii sunt oameni și radiolul nu poate pieri în fața TV-ului, după cum mi-a amintit unul dintre distinșii invitați.
Dealtfel, omul de radio pune decorul în sufletul ascultătorului, pentru că magia se naște doar din emoție… și cu emoție privesc înapoi către cei șase ani în care am zidit alături de foștii colegi și de invitați parte din viață, din suflet. Fără ipocrizie această parte nu se poate tăia din amintire, chiar dacă lacrimile uneori macină zbaterea unui zbor rămas fără aripi.
Radio România Reșița împlinește 26 de ani.
Din culisele sufletului, un beculeț roșu pâlpâie discret și rămâne pentru întotdeauna așa:
La mulți ani, Radio România Reșița!
Epilog: ‘’Cel mai mare dor pe care îl avem noi, oamenii, nu este dorul de bani, de succes, de plăceri. Cel mai mare dor este dorul de umanitate’’ !
Motto: “Voluntarii reprezintă IUBIREA în mişcare.” Autor anonim
Acum un an de zile, oamenii de bine din județ au răspuns provocării Lilianei Gherle și prietenilor săi și alături de societatea civilă au schimbat la propriu Staționarul 3 într-un spital curat și sigur. Cadrele medicale au primit, astfel, susținerea cărășenilor pentru a transforma un vis în realitate. Dealtfel Lili Gherle, în anul 2019, prin campania „Adoptă un salon” a mobilizat societatea civilă și a reușit să renoveze și Secția Cardiologie II, de la Staționarul 2.
Este scris în destinul său să facă Binele, să unească oamenii prin Fapte Bune.
Din cauza pandemiei, anul trecut la Staționarul 3 parterul a rămas nerenovat, așa că anul acesta, începând de luni 8 august intră în reparații generale.
Între timp, Lili Gherle a pus bazele Asociației „Uniți Reușim”, unde este președinte, iar fostul director medical al Spitalului Județean, dr. Emil Bunda și jurnalistul Cornelia Dunăreanu sunt vicepreședinți. Apelul lor vine către societatea civilă să se mobilizeze și să doneze, după posibilități, pentru a pune la punct și parterul Spitalului TBC.
’’Am emoții, ca de fiecare dată, dar știu că nu sunt singură. Niciodată nu am fost, oamenii se unesc în astfel de situații, echipa se mărește în timpul jocului, nu e un sport extrem, e o încercare de a intra în normalitate , mai ales în aceste timpuri tulburi, prea tulburi pentru puterea noastră de a înțelege. Mă bazez pe compasiunea și susținerea celor care înțeleg necesitatea acestei lucrări, pe bunătatea celor care donează din puținul lor, pe deja, sponsorii consacrați. Este spitalul nostru, noi nouă ne dăm. Nu altcuiva și ultimii ani ne-au dovedit că indiferent de poziția socială, boala nu face diferențe. Îmi doresc tare mult să finalizăm Staționarul 3, astfel încât bolnavii să beneficieze de condiții normale, să se însănătoșească mai repede într-o ambianță optimistă. Avem medici buni, specialiști buni, trebuie să le oferim condiții să-și îndeplinească actul medical. Suntem la început, învățăm din mers voluntariatul, învățăm din mers să lucrăm în echipă, pentru că echipa face puterea- „Uniți Reușim”, mi-a spus cu sinceritate ,Liliana.
Sunt convinsă că vom reuși, ca să o citez, sunt convinsă că oamenii aleg întotdeauna să fie buni.
Alături de ea , în linia întîi , se află și omul de presă Cornelia Dunăreanu, o doamnă respectată și apreciată în breasla sa, dar și în societatea civilă, un om care prin Banat TV n-a făcut rabat de la etica profesională, acum și în noua postură socială de vicepreședinte al Asociației „Uniți Reușim”,împreună cu medicul Emil Bunda.
Nu doar din chemare profesională, ci și din faptul că jurnalistul Cornelia Dunăreanu e un om echilibrat și serios, am vrut să aflu de ce a ales să facă echipă cu cei doi voluntari consacrați:
‘’Campaniile inițiate de Liliana Gherle au adus de fiecare dată mai mult și mai bine oamenilor obișnuiți. În urma muncii și eforturilor celor care i-au stat alături Lilianei s-au văzut de fiecare dată rezultate.Fiecare proiect care a fost amprentat de Lili a fost un succes, iar în urma lui s-a văzut că o comunitate unită este o comunitate puternică. Rezultatele campaniilor”Adoptă un salon” au arătat că acolo unde este implicare , muncă și dorință se poate.Din păcate ce face Lili și societatea civilă este obligația autorităților să facă.Ele sunt cele care au la îndemână bugete, proiecte și indivizi plătiți din bani publici care ar trebui să facă ceea ce s-a mobilizat societatea civila să facă. Atunci când faci parte dintr-o societatea activă nu poți doar să stai pe margine și să clevetești, este obligatoriu să te implici cu cât și ce poți’’, mi-a mărturisit Cornelia Dunăreanu.
Managerul SJU Reșița, drț Cosmin Librimir alături de echipa sa de cadre medicale de la Staționar 3 susțin și se alătură cu optimism în această campanie menită să finalizeze lucrările de renovare ale spitalului.
Cu siguranță demersul acesta este susținut și de această dată de echipa de la Centrul Universitar UBB Reșița, forțele Poliției, Jandarmeriei și Pompierilor, oameni politici, adică cei care au răspuns prezent și la edițiile precedente ale campaniei „Adoptă un salon”, alături de oameni de afaceri, societăți mai mari sau mai mici din Caraș-Severin și nu numai, precum și Episcopia Caransebeșului.
“Voluntariatul este cel mai bun exemplu de democraţie. Votăm la alegeri, dar când te oferi voluntar, votezi în fiecare zi pentru comunitatea în care vrei să trăieşti,” a completat Lili Gherle mărturisirea sa.
De foarte multe ori cuvintele au o putere nemăsurată. De-a lungul timpului, au existat multe fraze care au stat în picioare în faţa timpului tocmai datorită mesajului puternic pe care l-au avut de transmis.Să ne reamintim îndemnul înțeleptului Gandhi care a rostit: “Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.
Epilog: “Nu poţi lăsa urme în nisip atâta timp cât stai jos.” Nelson Rockefeller
Maestrul Dan Grigore, aniversat astăzi, este singurul artist român ce a cântat trei concerte, în anul 1996, cu Sergiu Celibidache, cel care îl descrie astfel:
„Excepțional! Tu nu ești un al doilea Michelangelo. Tu ești primul Dan Grigore! Ești printre cei mai mari din lume!”
Poate că astăzi presa din România trebuia să-i dea cuvenitul onor. Dar pentru asta trebuia ca personalități ca pianistul Dan Grigore alături de alți artiști români să fie în manualele școlare, cele care vorbesc elevilor despre mentori, despre patriotism, despre muncă…
„România a dat lumii pe Clara Haskil, Dinu Lipatti, Radu Lupu şi Dan Grigore, adică patru personalităţi ale pianului secolului XX şi în ce-i priveşte pe ultimii doi şi ale începutului de secol XXI, patru individualităţi imposibil de încadrat într-o şcoală anume: sunt înainte de toate, artişti singulari“,au scris criticii de specialitate.
„Când vin aplauzele, nimeni nu stă să te întrebe cât ai studiat pentru a face asta, la câte ai renunţat. Rămâne doar bucuria de a fi împărtăşit cu ei acest zbor divin şi de a primi de la ei energia cheltuită, la schimb’’, este confesiunea unui slujitor al Frumosului, Dan Grigore!
Maestrul s-a născut acum 79 de ani, pe 6 august 1943 în Bucureşti în timpul celui de al doilea Război Mondial.
Tatăl său, Nicolae Grigore, era un ofițer aviator de elită, instruit la Academia Militară din Bucuresti, șef de promoție și apoi bursier timp de doi ani la Paris. Talentul muzical l-a moștenit însă de la mama sa, remarcabil înzestrată în acest sens. Sub influența ei, începe să cânte la pian de la vârsta de 3 ani și astfel începea o prodigioasă carieră muzicală.
Studiază pianul și teoria muzicală, de la vârsta de 6 ani, cu Eugenia Ionescu. Continuă studiul cu Florica Musicescu-arta pianistică și cu academicianul Mihail Jora-armonie și compoziție, profesor al lui Dinu Lipatti și prieten apropiat al lui George Enescu.
În perioada 1962-1964 studiază la Conservatorul Rimski-Korsakov din Sankt Petersburg, la clasa profesoarei Tatiana Kravcenko. Între anii 1965-1967 își continuă studiile la Universitatea Natională de Muzică din București, unde din 1966 studiază sub îndrumarea Cellei Delavrancea, cu care va colabora și cu care va stabili o prietenie artistică de lungă durată.
Între anii 1961-1965, printr-o bursă acordată de Principesa Maria Cantacuzino-Enescu, capătă dreptul de a folosi pianul lui George Enescu.
Este laureat al Concursului Internațional George Enescu, la edițiile din 1961 și 1967. În 1968 este laureat al Concursului internațional de pian de la Montreal. Între 1969-1970, la recomandarea lui Mihail Jora, primește Bursa Herder și studiază la Academia de Muzica din Viena clasa profesorului Richard Hauser. Datorită refuzului său de a îl sprijini public pe Nicolae Ceaușescu, este marginalizat și statul român îi interzice să mai călătorească în străinătate, respingându-i bursele de studii obținute ulterior: bursa acordată de Nadia Boulanger la Conservatorul American de la Fontainebleau , bursa de doi ani la Universitatea Madison – Wisconsin – SUA și bursa de un an la cursurile dirijorului Sergiu Celibidache.
În anul 1979 devine Solist al Filarmonicii George Enescu din București, ca urmare a unor emisiuni ale postului de radio Europa Liberă, în care era blamată marginalizarea sa de către regim.
După Revoluția din 1989 și prăbușirea regimului comunist, își reia activitatea didactică la cererea studenților, în calitate de profesor de pian la Universitatea de Muzică din București. Între 1996 – 1999 este profesor la Universitatea de Muzică din Cluj. În anul 2000 devine șef al catedrei de pian de la Universitatea de Muzică din București.
Este și Prorector de Onoare al Universității de Muzică București, din anul 2000. Ca profesor, susține masterclass-uri și conferențiază la Birmingham, Tokyo și Sorrento.
Imediat după Revoluția din 1989, în perioada ianuarie-mai 1990, este numit director al Filarmonicii George Enescu. În această calitate acționează pentru revenirea pe scena Ateneului a marilor artiști români din exil: Ileana Cotrubaș, Marina Krilovici, Silvia Marcovici, Radu Lupu, Radu Aldulescu. Îi propune maestrului Sergiu Celibidache să accepte direcția de onoare a Filarmonicii George Enescu, adresându-i prima invitație oficială de a reveni în țară – împreuna cu Filarmonica din München.
De asemenea începe procesul de restaurare a Ateneului Român și redeschide ciclul de concerte de binefacere ‘’Dați un leu pentru Ateneu’’, în colaborare cu Televiziunea Română, pentru colectarea de fonduri necesare renovării Ateneului. După alegerile din mai 1990, demisionează de la direcția Filarmonicii.
” Credinţa a fost cel mai greu de păstrat, dar e şi cel mai important lucru. Credinţa este esenţială. Când descoperi că ea e de fapt miezul a tot, atunci poate ai descoperit o cale de a te mântui”, mărturisește Dan Grigore.
Un gând bun și multă prețuire, într-un sincer La Mulți Ani, Maestre Dan Grigore!
Astăzi, despre o actriță, Ioana Pavelescu, care dincolo de lumina scenei împrăștie o inocență de femeie frumoasă care atrage atenția prin rafinament și grație, cu o poveste de viață care a început pe pe 28 iulie 1955 în București.
Mama sa, născută peste Prut, a fost actrița Corina Constantinescu, sora violonistului Mihai Constantinescu și cumnata pictorului Paul Gherasim.
Ioana a moștenit latura artistică a familiei și a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1972. A devenit cunoscută publicului larg în 1976, o dată cu filmul „Osânda”, regia Sergiu Nicolaescu. A jucat rolul Ruxandrei, iubita pe cât de tânără, pe atât de puternică, a eroului tragic Manlache Preda (Pleşa, în romanul lui Victor Ion Popa), interpretat magistral de unicul Amza Pellea.
Deşi acela a fost rolul care a consacrat-o, Ioana Pavelescu debutase de fapt la vârsta de paisprezece ani, în „Pantoful Cenuşăresei” (1969), ultimul film al lui Jean Georgescu.
După cel „de-al doilea debut”, Ioana Pavelescu a avut şansa încă unui rol de conţinut şi complexitate interpetativă, Doina din „Rătăcire” (1978, regia Alexandru Tatos), construind sensibil şi cu profund dramatism tribulaţiile unei tinere românce care nu se poate adapta în noua ei familie din Germania – şi evitând cu fineţe capcanele tezismelor ideologice anti-emigrare propri epocii.
Au urmat filme de notorietate ca „Trandafirul galben”, „Cumpăna”, „Întâlnirea”, „Mircea”, „Întunecare” și spectacole de teatru.
Ioana Pavelescu a crescut pe scenă şi prin culisele teatrului, nașă fiindu-i o altă celebră actriță, regizor și profesor universitar la București la IATC, Marietta Sadova.
A copilărit în umbra actorilor Clody Berthola, Colea Rautu, regizorului Liviu Ciulei, violonistului Mihai Constantinescu , pictorului Paul Gherasim, filosofului, Petre Țuțea care, îi promitea că o va duce la Paris ca să facă teatru… Mediul spiritual în care a crescut cu intelectuali, și oameni de la care a avut ce învăţa, au format-o ca om și artist.
Dealtfel, nu ezită să mărturisească:
„Marele Petre Țuțea… Când a ieșit din închisoare în 1964, mama s-a dus la el să-l anunțe că este invitat permanent la noi acasă, la masă, adică în fiecare zi. El a refuzat, spunându-i că ea are copii mici și că prezența lui la noi ar putea avea consecințe rele. Dar mama n-a acceptat nici în ruptul capului. Și din anul acela până în 1983, Petre Țuțea a venit la noi în casă, zi de zi, unde rămânea de la prânz până după-amiază. Eu eram la școală, mama era adesea la repetiții, dar lui i se pregătea masa în absența noastră și ne aștepta cu drag. Da, Nea Petrache, cum îi spuneam atunci, i-a zis într-o bună zi mamei și mie, care eram de față, că o să fac teatru și o să plec din țară.
Am avut norocul unei copilării minunate, alături de oameni extraordinari: mama, tata, nașa mea, unchiul, Liviu Ciulei, Clody Bertola, Paul Gherasim… Am trăit într-o lume în care lucrurile frumoase nu erau ieșite din comun și nu stârneau nici o mirare. Mai toți erau cunoscători de istorie și iubitori de monarhie. Și monarhistă sunt și eu. Iubirea pentru rege a venit de la ei întâi, apoi am început să citesc. Și e o iubire care a rămas. Și azi aș merge din sat în sat să le explic oamenilor ce înseamnă monarhia. M-am întors, dar îmi lipsesc civilitatea și bunătatea oamenilor. Au dispărut. Și asta se vede pe stradă”.
După anul 1992 actrița s-a stabilit în America, urmându-și soțul, numit ambassador. Peste ocean a jucat alături de vedete ca Elizabeth Hurley sau Danny Ayello in productii hollywoodiene. La Washington a urmat cursurile de limbă engleză, timp de doi ani, la Georgetown Universitry.
Din 1995, în Los Angeles, a început să urmeze diverse cursuri pe la tot felul de studiouri de teatru celebre din oraşul îngerilor, şi să joace în câteva spectacole de succes. A urmat New York, cu doi ani la Lee Strasberg Institute şi cu Teatre OFF Broadway.
Cariera ei a continuat și în teatru, atât în Romania, cât și în SUA, unde a interpretat personaje în „Lecția” de Eugene Ionesco, „Woman as Battlefield” de Matei Vișniec, unde o are drept partenera pe Grace Zabriskie, sau „Anna Christie” de Eugen O’Neill și „Pescărușul” de Cehov. Spectatorii americani au mai văzut-o pe româncă pe Off Broadway, in productii teatrale ca „Magdalena” și „Gallery of Angels” de William Cernar.
„La New York am jucat teatru ani întregi, în engleză, o limbă în care îmi place foarte mult să joc, m-am simțit bine, am întâlnit artiști valoroși. Numai că, la un moment dat, am ajuns la punctul în care mă învârteam cu aceiași oameni și niciunul nu era la fel de talentat ca cei de aici. Revenirea în România am făcut-o numai de dragul profesiei și mă simt bine aici. Îmi pare că mă dezvolt ușor ca actriță și că am cu cine. Eu știu că publicul nostru este extrem de eteroclit și că, prin ce vreau să fac, mă adresez unui segment destul de mic.”
Întoarsă în țară joacă rolul principal din spectacolul „Anna Karenina”, în regia lui Alice Barb la Sala Camil Petrescu a Teatrului Național din București, rolul maleficului Edmund din „Lear” piesă montată de Andrei Șerban și alte roluri…Stabilită la New York timp de mai bine de 20 de ani, Ioana Pavelescu a păstrat legătura cu scena românească, unde în ultimii ani, a jucat în: ”Lettice & Lovage”, de Peter Shaffer – o savuroasă comedie satirică, „Secretul doctorului Honigberger”, de Mircea Eliade, la Teatrul Metropolis, „Doamna Godot”, de Olga Delia Mateescu, la Teatrul Dramaturgilor Români, „Hoţii de frumuseţe”, de Pascal Bruckner , la Teatrul Evreiesc de Stat, „Lear(a)”, de William Shakespeare, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra, conform Teatral.ro.
„În hotărârile legate de profesie, merg pe instinct, dar nu numai. Când mă implic într-un proiect, trebuie să-mi placă textul, trebuie să-mi placă regizorul, pentru că e important cu cine pleci la drum. Cum pe mine mă interesează teatrul care merge dincolo de entertainment, este important împreună cu cine pornesc spre zona de căutare, ca să pot face descoperiri.
Nu știu dacă lucrul ăsta e posibil atunci când nu am oameni care să parcurgă drumul cu mine, ca mine. Contează enorm să ai cu cine să faci lucruri, să încerci, să dai greș, să reușești. Pentru mine, întâlnirea cu Andrei Șerban de acum câțiva ani, de exemplu, când am făcut la Teatrul Bulandra spectacolul după Regele Lear, a fost miraculoasă. Mi-a schimbat tot: metabolismul, viața, ca actor, ca om…A fost ca un cutremur după care nu știi ce urmează. Dar prin astfel de cutremure începi să înțelegi mai ușor ce e cu tine”.
În 2019, Ioana Pavelescu a fost prezentă la cea de-a- X-a ediție a Festivalului Serile Filmului Românesc (12-16 iunie), de la Iaşi, ca actriţă în filmul „Osânda”.
Când pleacă, devin poveste…o poveste ce trebuie spusă mai departe!
Din păcate, noi cei rămași trăim obosiți și cu sufletul încercănat de spaime și neputințe. Totul în jur pare că este dintr-un film la care nu am cumpărat bilet…Nu vreau să enumăr toate fricile, nu vreau să devin victima lor, avem și așa în jurul nostru specialiștii momentului, influenceri fără glorie care speculează orice pentru a-și completa rating-ul de rigoare.
De ce mai este dramaturgul-medic de actualitate? Pentru că a rămas un mentor pentru cei care îl citesc, pentru actorii, regizorii și scenografii care-i pun în scenă opera…Și atunci, se naște întrebarea-Ce deosebește un Mentor de un influencer de conjunctură?
Valoarea! Da, Valoarea în care crede și pe care o promovează, cea pentru care luptă și o apără de rezidurile unor vremuri care nu vor rămâne în istorie pentru cantitatea de enunțuri fără noimă făcute, ci pentru modul cum au fost depășite.
Dar cine mai scrie despre Cehov? Aleatoriu luat drept exemplu…cine mai scrie despre Ibsen, despre Sarah Kane, sau despre Vlad Mugur?
„Teatrul nu e viaţă. Viaţa e o enciclopedie teatrală”, mărturisea regizorul de teatru Vlad Mugur, cel născut într-o zi de 22 iunie 1927, într-o familie renumită de artişti şi intelectuali şi plecat să facă regia veşniciei pe 22 iulie 2001.
Mama, Luisa Grigoriu şi tatăl ,Val Mugur, au fost cununaţi de Prinţul Carol şi de Regina Elena, iar el a fost creştinat de Regele Mihai şi Regina Elena. Ambii bunici au contribuit la construcţia Patrimonului Cultural al României: Constantin Grigoriu, bunicul dinspre mamă, a înfiinţat Opereta Româna, iar Gheorghe Demetrescu Mugur, bunicul după tată, a fost profesorul Regelui Carol al II-lea, directorul Fundaţiilor Regale şi al Radiodifuziunii Române.
Tatăl, Val Mugur, a fost cunoscut director de scenă şi avocat, prieten cu cei mai mulţi dramaturgi din perioada interbelică şi iniţiatorul Teatrului Radiofonic.
Odată cu venirea comunismului, întreaga familie a fost supusă decimării fizice, morale şi intelectuale. Bunicul Gheorghe Demetrescu Mugur a fost dat afară din postul de director al Radiodifuziunii. Tatăl său, Val Mugur, a fost epurat şi trimis la Reşita,unde a montat pe scena teatrului reșitean, în calitate de regizor:„Mielul turbat’’, 11 dec 1953, „ Doi tineri din Verona”,15 martie 1964, „ Veac de iarnă’’- 11 oct 1967 „Croitorii cei mari din Valahia”, 10 aprilie 1968, după cum a consemnat în cartea „Ecourile scenei’’, Petru Călin, în anul 1994.
Vlad Mugur însuşi avea să cunoască, în timpul lui Petru Groza, supliciile închisorii. Profesorul Promotiei de Aur, după cei doi ani de glorie de la Teatrul National din Craiova (1957-1958), va fi anchetat în mod umilitor în cadrul unui proces înscenat de oficialităţile vremii.
Vlad Mugur nu şi-a dorit să facă teatru, urmase chiar doi ani de „Drept” şi „Litere”, dar bunicul său regalist, care fusese directorul Radiodifuziunii, e cel care l-a îndemnat să o ia pe drumul Thaliei. Tatăl său,Val Mugur, avocat, intrase în lumea teatrului aducând în casa sa „toată echipa de boemi, care după război, se ducea să bea pe statuia lui Caragiale la Ploieşti”: Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Nineta Gusti, Ion Sava, Ion Şahighian, Bălţăţeanu.
Bunicul său având legături cu familia regală a avut bucuria de a-şi vedea nepotul botezat de către Regele Mihai, care avea doar şapte ani pe atunci. L-a ţinut în braţe mama sa, Regina Elena. Viitorul regizor de teatru a avut o copilărie fericită. Şi-a divinizat mama.
La admitere la facultate, Ion Manolescu îl considera netalentat. Maria Filotti îl susține și pariază pe viitorul lui. Vlad Mugur a absolvit Facultatea de Teatru din București, clasa de regie, în 1949 şi i-a avut colegi de promoţie pe: Alexandru Paleologu, Ruxandra Otetelişanu, Ioana Ottescu, Sorana Coroamă, Ionel Teodorescu.
A absolvit Institutul de Teatru din București (clasa regie) ca șef de promoție în 1949, dar începuse să regizeze piese de teatru cu doi ani înainte, în 1947.
’’În timpul facultăţii, casa noastră era invadată de fete frumoase şi simpatice: Catinca Ralea, Liliana Tomescu, Ileana Predescu, Nineta Gusti. Eu le iubeam şi eram prietene cu toate”.
Pe Magda Stief, soţia sa, a cunoscut-o la un joc de poker, la Craiova, în casa doctorului Parhon. Ea apăruse în spatele lui, el a întors capul să vadă cine este. S-au căsătorit după câteva zile.
A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor ’50. Asistent la Facultatea de Teatru, Vlad Mugur participă în comisia de admitere și-l impune pe George Constantin, după ce acesta căzuse de trei ori, intuind talentul său uriaş, spunând lui Moni Ghelerter şi Aurei Buzescu: “ăsta trebuie să treacă”.
Din “Generaţia de Aur” care a absolvit în 1952 au făcut parte: Constantin Rauţchi, George Constantin, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Sanda Băcilă, Draga Olteanu, Sanda Toma, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, Anca Vereşti, Mircea Albulescu, Silvia Popovici.
Vlad Mugur povestește despre anii din facultate: “George nu era vicios ca Rauţchi. De la şcoală pleca acasă singur, nu intra în gaşca de la restaurant. Farmecul lui venea din trecerea instantanee, într-o secundă, de la registrul grav la clovn. Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie. Un element important a fost lucrul cu Lucian Pintilie la «Amphitryon» de Plaut, unde Rauţchi era sosia. Ieşeau nişte scandaluri de nu se putea repeta. Îmi puneam un scaun lângă uşă, ca să-i supraveghez, să-i potolesc. Ştiam că toţi erau excepţionali. L-am întâlnit ultima oară în 1991, în biroul de la «Odeon», unde am plănuit să lucrăm, dar n-am mai apucat. L-am găsit atunci cu aceeaşi timiditate pe care o avusese toată viaţa.”
În 1965 a devenit directorul Teatrului Național din Cluj. A rămas la Cluj până în 1971, când s-a decis să emigreze în Italia, unde, la început, vindea cărţi pe stradă.
Destinul îl duce spre Germania stabilindu-se, la München.A încercat să păstreze limba română şi spiritul viu, claborând cu Radio „Europa Liberă”. A înfiinţat la München Ansamblul „Vlad Mugur”.A regizat spectacole în teatrele de la: München, Konstanz, Hanover, Esslingen, Münster.
În România, a regizat în teatrele din București, Craiova, Cluj, Târgu Mureș, Galați, Turda.
După anul 1990, revine în ţară, preluând direcţia Teatrului Giuleşti căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon.
Vlad Mugur, mărturisea despre regia de teatru:
„Reţeta în teatru nu duce nicăieri. E important să încerci lucruri noi chiar cu riscul de a greşi la fel de important e să nu urmăreşti succesul. Asta poate fi catastrofal, te face să-şi fie frică şi nu există pericol mai mare decât frica.
Echipa face teatrul. Actorul nu trebuie subjugat nu trebuie silit să se păstreze în limitele unei concepţii regizorale. Trebuie să știi să-l laşi liber, dar procesul e complicat, pentru că trebuie să simţi când anume să-l laşi liber, când este preferabil să nu-i impui concepţia.
Arta trăieşte din efecte. Trebuie să le căutăm insolite şi să le executăm cu prospeţime. Orice gândire, orice scenă, orice nuanţă, orice culoare, orice nu ţi-e aproape poate schimba şi sluţi totul chiar şi o idée frumoasă.
Rutina e nocivă. E un refugiu, o apărare, o armă împotriva artei. Rutina urâţeşte, schelălăie, se strâmbă. În forme ascunse e periculoasă. Ea poate să placă, să-i atragă la manierism pe spectatorii candizi. Maniera e rutină, rutina e manieră. Maniera poate să inducă în eroare un teatru, un oraş, o lume.
Regia e o meserie de elită. Regizorului – în afară de aptitudini, pregătire, fantezie – îi trebuie metodă. Trebuie să ai aptitudinea de a vrăji temperamente diferite”.
Despre spectacolul său, Hamlet,mărturisea:
„Spațiul, un șantier. De pildă, un șantier din București, oraș care se surpă și alocurea se reclădește. Poate fi și un palat renascentist ce se reconstruiește. Societatea se surpă și ea. E surprinsă de nebunia ce bântuie tot pământul. Odată prospectat și ales de către comedieni acest loc, ei încep o lectură a piesei, lectură care se transformă în teatru și revine la lectură. Oamenii sunt dezechilibrați. Se află la granița dintre normal și divagație. Personajele pledează pentru răzbunare, spionaj, iubire, dar totul se amână. Spațiul și timpul sunt greu de controlat, se alunecă în așteptare și se pledează pentru rațiune. Halucinante, nemotivate pauze, ce te cuprind în misterul acestei tragicomedii, cu morți din care curge var. Ofelia, o lumină, din cauza celorlalți, rupe limitele acelei fantezii bolnave si devine un caz clinic. Poezia trebuie evitată, jocul de-a teatrul trebuie să scoată limba filososfiei, să îmbrace situațiile ce dau năvală, cu o altă imaginație, dimensiune, să denunțe demența ce caută în mod stângaci și violent un sens moral. Un joc de-a baba oarba.”
„Dialog cu un nomad”, aşa se considera Vlad Mugur. Un nomad care a despicat teatrul cu puterea nemărturisită a celui ce păşeşte cu sufletul prin cotloanele personajelor pentru a le înregistra în catalogul marilor creaţii.
Spectacolele sale rămân unice, trecute prin ADN-ul său regizoral şi din când în când Dumnezeu, când strigă catalogul, mai pune absent, aici pe pământ câte un nomad.
Pe 22 iulie 2001, acest nomad prin viaţa pământeană s-a numit Vlad Mugur.Este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Premiul Vlad Mugur – decernat de către Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – este denumit astfel în memoria sa.
Astăzi, povestea zilei se numește Vlad Mugur! Nu știu câți mai iubesc astfel de povești…
Din păcate, în spatiul public este o vânătoare după senzațional, colorat cu mesaje toxice si public shaming…
De ce să se umple spațiul editorial cu asemenea materiale? Duplicitatea aceasta mioritică este baza non-valorii.
Presa tabloidă suspectează tot ce ar putea deturna atenția mulțimii și atunci invadează apele tulburi ale realității până dincolo de geamandura bunului simț.
Până la urmă,este așa cum spunea Vlad Mugur: ‘’Orice om se poate aşeza pe un tron, dar nu orice cap poate ţine o coroană’’.
“Reculegerea nu e totuna cu rugăciunea. Oamenii sunt înclinaţi mai mult să se roage, să ceară. E bine şi aşa. Dar e ca o convorbire telefonică în care spui o grămadă de lucruri, şi spui, şi nu mai termini, şi nu-l laşi şi pe celălalt, de la capătul firului, să spună şi el ce are de spus.Reculegerea e tăcere şi ascultare.Când te reculegi, îl laşi pe Dumnezeu să-ţi vorbească.La început vin gânduri nesemnificative, poate şi triviale, nimicuri. Trebuie să ai răbdare ca toate acestea, care dovedesc cât de frământat este cugetul omului, să se îndepărteze de tine. E nevoie de linişte – şi când se face linişte înăuntru, vin şi gândurile de la Dumnezeu, răspunsurile. Ce ceri tu Lui Dumnezeu e una. Ce îţi dă El este cu totul altceva,”mărturisea Regele Mihai I al României.
‘’Regele era în casa noastră peste tot’’ este cheia sufletească a acestei cărți-„Regele Mihai, un surâs care nu se vede”… Cu ea descuiem toate stările pe care autoarea le dăruiește celui ce o citește…Cu permisiunea Casei Regale, Lia Lucia Petric Epure a scos de sub tipar o colecție de expresii și citate ,’’așezate în dantele verbale’’ , pe care Regele Mihai le-a adunat ,conștiincios , în viața sa și le-a încredințat celei care astăzi ni le dăruiește și nouă.
Am stat mult să mă reculeg după ce am citit mărturisirea jurnalistului și omului Lia Lucia Petric Epure… am încercat să o însoțesc în reculegere, în tăcere , în iubire și liniște… De câte ori am încercat să mă mărturisesc , o lacrimă îmi brăzda gândurile, mi le diseca până în adâncul lor…și tăcerea cobora peste mine ca somnul după o cruntă suferință… știam că dorm, dar trupul meu era ca o lacrimă de greu…
Mi-ar plăcea ca această carte să fie lansată și în Orașul Regal-Curtea de Argeș, acolo la căpătâiul întâiului rege botezat ortodox, lângă sufletul său de român care veghează în tăcere și ascultare țara sa…poate, m-a cuprins nostalgia, poate Lia Lucia Petric Epure a scris această carte pentru oameni ca mine care lăcrimează în inimă și singuri.
”Suntem un popor de oameni singuri” , spunea Octavian Paler…suntem un popor care nu mai știe reverența. Lia ne învață, noi trebuie doar să ne asumăm lecția… dacă nu, nu vom mai fi popor, ci doar populație.
Lia Lucia Petric Epure a avut rădăcini bune, din seva lor am gustat și eu, venerabilul său tată, Caius Petric-primul președinte PNL Caraș-Severin după 1990- a fost prima mea lecție de istorie adevărată, distinsa mamă a fost Doamna pe care o admira puștiul meu , elev fiind. Un cuplu regal într-o Reșiță comunistă si muncitorească, un cuplu demn, cu rafinamentul boemei la butonieră, un cuplu a cărui soartă a fost afectată de persecuțiile regimului comunist, dar cu câtă aristocrație a umilit încercările vieții.
Poate că din această sevă Lia și sora sa spun o poveste mai departe, o istorie ce trebuie asumată ca un criteriu de bază al existenței noastre.
Lia ne dăruiește cu generozitate portretul regelui Mihai, ultimul mareșal al României, o carte ce cuprinde o parte importantă din istoria adevărată a României, o țară respectată, o țară care în acele timpuri avea o diasporă culturală ce înclina atenția și considerația lumii către poporul român, cu un București ce era Micul Paris și o Timișoară sinonimă Micii Viene…ce timpuri…până ce a venit cizma rusească și a zdrobit tot…
”Am avut marea onoare și marele dar de la Dumnezeu de a-i fi în preajmă, de nenumărate ori. Mi-a acordat onorarea și acceptul de a scrie cartea ”Regele Mihai, un surâs care nu se vede”, în 2006, apoi, în încă două ediții. A spus pentru această carte lucruri irepetabile, a fost sincer, curat, așa cum i-a fost toată viața… Regele Mihai a avut un destin unic. A fost blând, calm, senin, profund, limpede, elegant, tăcut. Genera liniște și pace în jurul său. Nu se putea să nu-l iubești’’ se mărturisește autoarea cărții „Regele Mihai, un surâs care nu se vede”, Lia Lucia Petric Epure!
Această carte, pentru mine, înseamnă o reverență, dar și un mod de a-mi cere iertare…port, prin gena românească, vina de a fi acceptat și de a fi iertat prea ușor ticăloșia unor timpuri, dar niciodată vina de a fi uitat.
Este o carte pentru cei nenăscuți care vor își vor cunoaște Regele lor, care nu se vor simți la margine de imperiu provincialii unei lumi care și-a asumat ierarhiile, deja.Este o carte pentru cei care nu vor să moară în comunismul cu față umană, este o carte pentru cei care circulă liberi prin Europa și poate nu știu că regele Mihai a muncit pentru această oportunitate deschizând ușile cancelariilor lumii pentru ca România să fie primită în U.E. și NATO.
Este o carte despre Regele Nostru…Ultimul…despre cel care pentru a evita vărsarea de sânge, la 3 ianuarie 1948, alături de regina-mamă Elena au părăsit România.
Pe peronul Gării de Nord din București, Majestatea Sa Regele Mihai I a spus în limba franceză: „Plec cu moartea în suflet”.
Tot pe peron, ca ultimă umilire, cordonul de soldați stătea cu spatele la familia regală… un singur soldat a întors capul plângând… acele lacrimi s-au șters, abia, în anul 1992, când noua clasă politică(?) i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Sfintelor Paști, Regele fiind întâmpinat în București de peste un milion de persoane ieșite în stradă pentru a-l aclama.
Astăzi, pe acel peron-„Regele Mihai, un surâs care nu se vede”…
Destinul său, poate cel mai uman, mai puţin „absurd”, mai cald… este, poate mai mult decât celelalte, o Poveste. Despre viaţă şi despre putere, despre iubire şi despre moarte. Chiar dacă multor generaţii le-a lipsit din cărţile de istorie, Regele este istoria însăşi. O istorie scrisă cu devotament şi supunere doar în faţa principiilor de onoare şi bun simţ, o istorie al cărei Suveran a fost, este şi va rămâne Mihai I al României, cel care rămâne simbolul umanităţii şi conştiinţei unui popor la fel de greu încercat de istorie, un Rege al lacrimii şi Dorului de ţară, un Rege al Durerii neamului românesc.
Ultimul mareşal al României s-a întors între oştile sale pe câmpul de luptă al istoriei.Acum nu mai există bătălii, nu mai există victorii, există decât un timp al reflexiei.
La Reșița, vineri 15 iulie, ora 17:00, la Biblioteca Germană ”Alexander-Tietz” va avea loc o dublă lansare de carte, autori fiind două personalități- Lia Lucia Petric Epure și profesor doctor în ştiinţe medicale, Sorin Pescariu, respectiv „Regele Mihai, un surâs care nu se vede’’ și ‘’De-a Rostogolul prin Amânaria’’, un eveniment pe cât de profund, pe atât de frumos ca prietenia ce îi leagă pe autori.
Dacă Reșița a învățat siderurgie întreaga țară, de această dată avem prilejul de a ne întâlni cu doi bănățeni care fac parte din elita jurnalismului și respectiv a medicinei, Lia lucia Petric Epure, născută la Lugoj și profesor doctor în științe medicale Sorin Pescariu născut la Dalboșeț.
Merită trăită clipa pentru ca apoi să rămânem cu inimile noastre în reculegerea unor gânduri ce înobilează și ne reamintesc ceea ce spunea regele Mihai:’’România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos’’.
Să scriu despre cee ace simt mi se pare suprema libertate de exprimare… să dăruiesc și să provoc amintirile unora , să deschid aripile altora.
Știu că nu voi deveni alesul succesului deplin , dar și locul de unde cresc aripile doare, însă zborul, nu…
Acum 99 de ani, pe 7 iulie 1923, într-o familie de elită din România, din părinţii Liviu Ciulley , tatăl şi Elena Clara Vexler, mama, venea pe lume cel care avea să rămână în istoria teatrului și filmului românesc, Liviu Ciulei.
A avut și o soră Ana, care a murit în urma unei operaţii greşite de cezariană în anul 1946.
Liviu Ciulley tatăl era absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, avându-i profesori pe Anghel Saligny, Elie Radu, Ion Ionescu-Bizeţ, Grigore Cerkez, Alfons Saligny, Nicolae Cerkez.
Seniorul Ciulley a lăsat urme în București, a ridicat din temelii clădirea Băncii Naționale, Biserica Elefterie, Mânăstirea Cașin, Facultatea de Agronomie, tunelul pentru tezaurul Băncii Naționale de la Sinaia și Biserica din Sinaia, Academia Militară, teatrul Nottara, monetaria nationala, hangarele Aeroportului Băneasa, depoul autobuzelor de pe Şoseaua Panduri, fabrica de avioane de la Mioveni-Colibaşi, devenită, peste ani, Uzina Dacia, abatoarele de la Giurgiu şi de la Constanţa şi a construit zeci de imobile particulare, blocuri şi vile în Bucureşti, dar şi lucrări de infrastructură în ţară: calea ferată Cobadin din Dobrogea, o cale ferată pe ruta Cluj-Turda etc.
Este interesantă povestea viitorului mare om de teatru, Liviu Ciulei, care s-a abătut de la tradiţia familiei şi a studiat în paralel cu arhitectura şi Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti.
Cred că, mai întâi, trebuie să amintim pentru cine a fost realizat fostul Teatru Odeon, clădirea în care, astăzi, funcţionează Teatrul C.I. Nottara:
„Tânărul Liviu Ciulei, viitorul regizor, era atras de teatru. Tatăl său, inginerul Ciulley, voia să-l facă inginer constructor. În urma negocierilor, povesteşte regizorul, a acceptat să se înscrie la Arhitectură. Cu toate acestea, împreună cu sora sa Ana (Nini), fără ştirea părinţilor, se înscrie şi la cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică. În iunie 1945, se prezintă la examenul de absolvire cu un monolog din Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, în faţa unei comisii alcătuite din monştri sacri ai teatrului românesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maria Filotti, Gheorghe Storin, Victor Ion Popa şi rectorul Mihail Jora. Examenul avea loc într-o sală de curs, fără public. Când să înceapă, uşa laterală se deschide şi pe ea intră, cu pardesiul în mână, inginerul Liviu Ciulley, care cere permisiunea să asiste la examen. Evident, era un aranjament cu Marioara Voiculescu, pe care inginerul o cunoştea. Viitorul regizor îşi aminteşte că, în acel moment, a fost pur şi simplu blocat, mai ales că din fire era timid. Cu toate acestea, după o pauză destul de lungă, şi-a luat inima în dinţi şi a spus textul… Emoţia sa a fost însă constructivă. Regizorul Liviu Ciulei apreciază că poate a fost cea mai bună prestaţie a sa.
Comisia a decis şi tânărul Ciulei a luat examenul cu nota 10 pe linie. Acasă, îşi aminteşte el, era la masă cu inginerul Liviu Ciulley, mama şi sora sa. După o tăcere îndelungată, inginerul Liviu Ciulley, spune: Se pare că chestiunea teatrului este o treabă serioasă! Şi pauză… După o pauză de câteva minute în care nu pot descrie prin ce am trecut, spune regizorul, tata spune: Am să-ţi construiesc un teatru.
Şi astfel a apărut după un an, în 1946, teatrul în care astăzi funcţionează Teatrul C.I. Nottara cu cele două săli de spectacol. […] A fost comandat proiectul de arhitectură lui Radu Dudescu, care era arhitectul-şef al Băncii Naţionale şi avea un birou de arhitectură particular în Strada C.A. Rosetti, nr. 43A. Acesta întocmeşte proiectul în trei luni, astfel încât la 31 iulie 1942, cu nr. 06870, este înaintat la Primăria Municipiului Bucureşti – Sectorul I Galben pentru autorizaţia de construcţii. Proiectul de beton armat a fost întocmit de profesorul inginer Aurel A. Beleş. La 26 noiembrie 1942, primarul Sectorului I Galben semnează Autorizaţia de construcţie nr. 9I. Se preciza că se va executa un corp de clădire cu subsol, parter şi 8 etaje din zid cu toate planşeele din beton armat. De asemenea, era specificat faptul că proiectul şi conducerea lucrărilor aparţin arhitectului Radu Dudescu, iar execuţia se va face de Societatea Naţională de Construcţii Sonaco a inginerului Liviu Ciulley. Imobilul este format din două blocuri distincte, care adăpostesc funcţii diferite: blocul din B-dul Take Ionescu, nr. 20 (astăzi B-dul Magheru) şi blocul din Strada Jules Michellet, nr. 2. El a fost proiectat cu spaţii pentru două teatre, spaţii pentru garsoniere şi apartamente, spaţii pentru prăvălii şi pentru diversele instalaţii necesare. Cele două teatre, care funcţionau în el – Teatrul Odeon şi Teatrul Studio – formau un corp care, din punct de vedere volumetric, ocupa subsolul, parterul şi etajele 1, 2 şi 3 din Blocul din Strada Jules Michellet, nr. 2, având pătrunderi parţiale la subsol, parter şi etajele 1 şi 2 în blocul din B-dul Take Ionescu, nr. 20. […]
Sala mare de spectacol – Teatrul Odeon – se desfăşoară la parter pe o suprafaţă de 330 mp, la balcon de 190 mp şi la loji de 80 mp. […] Societatea Naţională de Construcţii Sonaco, a inginerului Liviu Ciulley, va începe construcţia imobilului în campania anului 1943, dar va întâmpina o serie de greutăţi din cauza condiţiilor de război. În luna august 1946, imobilul era terminat la roşu, Teatrul Odeon îşi aştepta inaugurarea în stagiunea de toamnă, Teatrul Studio era finalizat 80%, iar o bună parte din apartamente aveau finisajele terminate […]
În scopul de a întreprinde orice acte şi fapte de comerţ în legătură cu spectacolele teatrale, cinematografice şi muzicale, la 11 mai 1946 se înfiinţează Societatea anonimă română Odeon, cu sediul în Bucureşti, B-dul Take Ionescu, nr. 20. Conform Actului constitutiv – publicat în Monitorul Oficial nr. 146/27 iunie 1946 -, Societatea avea ca membri fondatori pe: ing. Liviu I. Ciulley, Nicolae Ottescu, Corneliu Moldovanu, Dan Bunescu, Ion I. Ciulley şi Anişoara Bunescu (n. Ciulley). Capitalul social al Societăţii, la creare, a fost de 15.000.000 lei, împărţiţi în 1.500 acţiuni nominale a câte 10.000 lei fiecare.
În imobilul prezentat mai sus va funcţiona, pentru scurtă vreme, Teatrul Odeon, care-şi va deschide porţile în noiembrie 1946 cu spectacolul „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare,în care Liviu Ciulei a interpretat rolul lui Puck, în regia Ion Şahighian.
Aici îşi va face debutul regizorul Liviu Ciulei cu piesa Poveste stranie / Strange. Cea de-a doua stagiune, din anul 1947, continuă seria succeselor. Din păcate, la puţin timp după recunoaşterea Guvernului Dr. Petru Groza de către Occident, consecinţele preluării definitive a puterii de către comunişti au devenit din ce în ce mai vizibile. În vara anului 1948, după naţionalizare, Teatrul Odeon este desfiinţat, aici instalându-se Teatrul Armatei. Ulterior, teatrul va prelua numele actorului şi pedagogului C.I. Nottara, nume sub care este cunoscut şi astăzi. Am speranţa că cei ce vor citi aceste rânduri îşi vor îndrepta un gând de recunoştinţă câtre inginerul Liviu Ciulley, atunci când se vor afla în acest lăcaş de artă”.
„Majoritatea scrierilor despre spectacolele mele le-am lăsat criticilor”, glumea adesea Maestrul Liviu Ciulei.
Regizorul a recunoscut că cel mai mare succes al său în teatru a fost spectacolul „Moartea lui Danton”, montat la Berlin, unde la premieră de la Berlin, în anul 1967, actorii au fost chemaţi la aplauze de 63 de ori, dar a fost urmat, la puţin timp, de „cea mai mare cădere”, „Macbeth”, tot în capitala germană, care s-a terminat cu huiduieli.
„Toți cei care facem această meserie – sau, dacă vă place cuvântul, profesiune – trebuie să fim stăpâni, cât se poate de stăpâni pe meșteșugul nostru. Să fim buni meșteșugari și, care putem, artiști. (…) Meșteșug este să știi să folosești spațiul scenei, sau să imprimi ritmul potrivit fiecărui moment, să știi să pui în valoare jocul actorului prin lumini adecvate, sau, sau, sau… Întâi trebuie să ajungem buni meșteșugari – prima treaptă – și apoi să ne silim să devenim artiști – treapta superioară. Cine însă încearcă să treacă peste prima treaptă fără să pună sănătos piciorul în ea, se înșală crezând că se va putea menține pe treapta de sus a artei regizorale”, afirma regizorul Liviu Ciulei în „Contemporanul“, în septembrie 1956…
”Premiul pentru regie” obţinut pentru filmul ”Pădurea spânzuraţilor”, la Festivalul de la Cannes, în 1965, înseamnă recunoaşterea valorii sale artistice, dar şi deschiderea în lume pentru cinematografia românească.
Înainte de ”Pădurea spânzuraţilor” regizase ”Erupţia şi ”Valurile Dunării”, peliculă recompensată cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1960.
Regizorul Liviu Ciulei a fost peste zece ani director artistic al Teatrului Bulandra şi a lucrat în multe ţări din Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. În 1974 a debutat cu success la Arena Stage din Washington, D.C.. În anul 1980 a părăsit România şi a fost invitat să preia direcţia artistică a Teatrului Guthrie din Minneapolis, iar din 1986, el a fost profesor de teatru la Columbia University şi New York University, în New York. S-a întors în ţară după anul 1989, regizând o serie de spectacole devenite celebre. Liviu Ciulei a fost numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra în semn de recunoaştere a valorii sale artistice şi profesionale. A realizat scenografia a 125 de spectacole.
Ca arhitect, în afara scenografiilor majorității pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucția auditoriului Teatrului Bulandra, precum și a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureș și Pitești.
A fost căsătorit cu marea actriță Clody Berthola, cu scenografa Ioana Gǎrdescu și cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soții, Helga Reiter, regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv.
Liviu Ciulei a plecat să-şi ocupe scaunul de regizor în Veşnicie la vârsta de 88 de ani, pe 25 octombrie 2011, în Munchen, Germania Trupul său a fost incinerat.
Să scriu despre cee ace simt mi se pare suprema libertate de exprimare… să dăruiesc și să provoc amintirile unora , să deschid aripile altora.
Știu că nu voi deveni alesul succesului deplin , dar și locul de unde cresc aripile doare, însă zborul, nu…
Anca Marilena Bica
Extrase din volumul Liviu Ciulley – un reper de Nicolae Şt. Noica, Editura Vremea, Bucureşti, 2011
”Viaţa unei fiinţe umane este vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul”, spunea Peter Brook, cel care a umplut prin geniul său ”Spațiul gol” al cărui teoretician a fost și care a plecat să caute o nouă distribuție în veșnicie pe 2 iulie 2022…
Întâmplător sau nu, marți 5 iulie de la ora 18:00 la Muzeul Banatului Montan din Reșița are loc vernisajul expoziției ”Pipl by Romeo Ioan”, un fiu al orașului de pe Bârzava, un artist care umple un Spațiu gol de această dată cu pictura sa, după o carieră demnă de admirat pe scenă.
După Pipl1 (2019), expoziție organizată la Calpe Gallery, Pipl 2 ( Cinema Paradiso, primul Cinema Comunitar din România, unde a avut loc expoziția în scara blocului în care locuiesc),a venit Pipl 3 la Calpe Gallery ( 2022), iar acum la Reșița Pipl 4…
Autorul este un artist complex, născut la Reșița, absolvent de liceu și doi ani de inginerie în orașul de pe Bârzava, pentru ca apoi să meargă pe firul destinului către Facultatea de teatru și muzică din Timișoara, unde, dealtfel, este actor al Teatrului Național din orașul de pe Bega. De 27 de ani nu a mai urcat pe scena reșițeană, practic legăturile artistice cu orașul natal fiind într-o stare de stagnare până acum când ne reîntâlnim cu artistul Romeo Ioan, nu la scenă , ci la vernisaj.
Această expoziție este o provocare prin ineditul său, dar și o compilație a destinului.
Dintre toate chipurile întâlnite de-a lungul vieții, chipul matern sau, în cazul nostru, chipul orașului natal este cel căruia sufletul artistului se dăruiește dăruind…
Romeo Ioan se mărturisește:
‘’Ce propunem? Sunt portretele unor oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în carne și oase și pe care nu-i voi întâlni nici de acum încolo. Singura legătură cu ele/ ei, am putut-o realiza prin opera pe care ei înșiși au realizat-o, sau faptele acestora care au schimbat cursul istoriei. Lucrările mele sunt memoria unui gest lăsat de pensulă cu pasta acrilică pe pânză, ce face ca aceste lucrări să se numească picturi.
” Orice portret care este pictat cu sentiment este un portret al artistului, nu al modelului. Modelul este doar accidentul, ocazia. Nu modelul este dezvăluit de către pictor, este mai degrabă pictorul, care pe pânza colorată se dezvăluie”.-Oscar Wilde – Portretul lui Dorian Gray’’.
Marți, Muzeul Banatului Montan Reșița este scena unei declarații de iubire a unui artist sensibil și profund, a unui om care a personalizat pe scena timișoreană roluri celebre, a unui ‘’Mecena spiritual’’ care dăruiește conturând cu emoția fiecărui gest chipul sufletesc al fiecăruia dintre noi, provocând și întrupând un catharsis spiritual căruia îi suntem predestinați sau nu, fiindcă cea mai mare infirmitate pe care o poate avea un om este cea a sufletului.
Romeo Ioan este realizatorul primului cinematograf comunitar din România,’’ Cinema Paradisso’’ din Timișoara, este actorul și omul care iubește și slujește libertatea prin Artă.
Din păcate, dispariția unui ‘’mare chip’’ al teatrului universal,regizorul Peter Brook cel care a început o perioadă experimentală, marcată de teoria „spaţiului gol” și creatorul teatrului parizian Bouffes du Nord, care a reinventat arta punerii în scenă favorizând formele rafinate în locul decorurilor tradiţionale, iată că avem șansa să reflectăm- privindu-ne în oglinda realității dacă ceea ce perora Brook ‘’esenţa teatrului se află într-o formă de mister numit “clipa de faţă”- nu este decât o parte a mesajului pe care actorul și pictorul Romeo Ioan ni-l transmite.
Romeo Ioan știe, din postura sa de actor, că în teatru diavolul este plictiseala, iar expoziția sa plastică‘’Pipl by Romeo Ioan’’ este ascensiunea fiecăruia dintre noi către conturul unei stări care ne personalizează într-o lume ce pare că se zbenguie pasivă în mediocritate și ură.
”Un corp neantrenat e ca un instrument muzical dezacordat- cutia lui e plină de sunete neplăcute şi inutile, care împiedică melodia adevărată să se audă”, perora Peter Brook, dar putem afirma căRomeo Ioan vine Acasă pentru a ne redefini sufletul cu arta sa și granițele supunerii neasumate, conturându-ne chipul libertății și demnității fiecăruia dintre noi în parte.
Generații trecute și viitoare l-au admirat și îl vor admira,l-au venerat și îl vor venera… A fost unic, ca Artist, nefericit ca om, un copil fără copilărie, un suflet mistuit de întrebări și suferințe doar de el știute. Prețul succesului a fost imens pentru cel plecat acum 13 ani, Michael Jackson, supranumit Rege al muzicii pop!
S-a născut pe 29 august 1958, fiind al şaptelea copil al familiei Jackson și a debutat în anul 1964 alături de fraţii săi, în formaţia ”The Jackson 5”, ca principal vocalist fiind cel mai tânăr membru. „Părinţii ne-au învăţat întotdeuna să fim respectuoşi si, indiferent ce facem, să dăruim tot ce avem. Să fim mereu primii, niciodată pe locul doi” îşi amintea artistul.
Şi-a început cariera solo în 1971, în timp ce încă era membru al formaţiei cu acest ideal : „Dacă vrei să faci din această lume un loc mai bun, trebuie să te uiţi în primul rând la tine însuţi şi să te schimbi. Începe cu persoana care se reflectă în oglindă – cu tine însuţi”!
Lumea îl cunoaște pe Michael Jackson, în general, ca regele muzicii pop, însă puțini știu că acesta avea un alt talent pe care a ales să-l păstreze privat. Michael Jackson a pictat și a făcut schițe de când era mic. Brett Strong este cel care ne arată pentru prima dată unele dintre operele lui Jackson.
Artistul a fost autodidact și avea, de asemenea, o serie de teme și modele preferate. Cheile, saunele, porțile și numărul șapte apar în multe dintre lucrările sale. Numărul șapte pare că a avut o semnificație specială pentru acesta, care a fost cel de-al șaptelea copil din familie. De asemenea, el precizează că regele pop alegea să se refugieze adesea în operele sale, în perioadele cele mai dificile.
Cu toate că arta sa nu a fost publicată sau expusă vreodată, asta nu l-a oprit niciodată, Jackson continuând să lucreze la ea. Strong spune că planul ar fi fost să vândă reproduceri ale operelor, pentru a ajuta organizațiile caritabile destinate copiilor.
„Într-o lume plină de ură, noi trebuie să îndrăznim în continuare să sperăm. Într-o lume plină de mînie, noi trebuie să îndrăznim să aducem alinare. Într-o lume plină de disperare, noi trebuie să îndrăznim în continuare să visăm. Într-o lume plină de neîncredere, noi trebuie să îndrăznim pe mai departe să credem”, mărturisea regretatul artist.
În anul 1988, Jackson a lansat prima lui autobiografie, ”Moon Walk”, care a fost scrisă în patru ani. Cartea s-a vândut în 200.000 de exemplare. Jackson a scris despre copilăria lui, despre Jackson 5 și despre abuzurile suferite. De asemenea, a mai vorbit și despre operațile estetice suferite, menționând că a făcut doar două operații la nas. ”Moon Walk” a ajuns pe prima poziție în topul New York Times, al celor mai vândute cărți.
Michael Jackson este unul dintre puținii artiști care au intrat de două ori în Rock and Roll Hall of Fame.
Printre alte realizări se numără și 13 recorduri Guinness, incluzând recordul pentru „ cel mai de succes entertainer din toate timpurile”, 14 premii Grammy, 26 premii A.M.A.(American Music Awards), 12 premii W.M.A.(World Music Awards), 17 single-uri numărul unu în Statele Unite (incluzâd 4 ca membru al formației The Jackson 5) și vânzări de peste 800 de milioane de discuri, fiind unul dintre cei mai vânduți artiști din istorie. Michael Jackson a strâns și a donat peste 300 de milioane de dolari prin intermediul a 39 de acțiuni de caritate și prin intermediul propriei sale fundații, Fundația Heal the World.
Michael Jackson a fost primul mare artist care a concertat în România.
În data de 1 octombrie 1992, 70.000 de oameni au fost prezenți pe stadionul ”Lia Manoliu” din București, pentru a-l vedea pe Michael cântând și dansând. Evenimentul a fost difuzat de postul de televiziune HBO, care a cumpărat drepturile de transmitere pentru suma record de 20 de milioane de dolari. Concertul care făcea parte din cadrul turneului ”Dangerous World Tour”, a atins audiențe record pentru postul de televiziune HBO.
Concertul din 1992 a fost lansat pe DVD în 2005. Live In Bucharest: ”The Dangerous Tour” împreună cu concertul de la Seoul, din cadrul turneului HIStory, sunt singurele concerte ale lui Michael Jackson lansate pe DVD. La puțin timp după concert, Michael Jackson filmează pentru videoclipul piesei ”Police Walk”, alături de polițiști români. Tot în acel an 1992, Jackson vizitează un orfelinat din București și donează 10.000 de dolari pentru construirea unui parc copiilor din orfelinat.
Michael Jackson a revenit în România, în anul 1996, în cadrul turneului HIStory World Tour.
Michael Jackson a plecat la 25 iunie 2009, într-un spital din Los Angeles, în urma unui stop cardiac suferit la locuința sa. Moartea artistului a atras atenția întregii lumi, ceremonia de comemorare fiind urmărită de aproximativ un miliard de oameni.
„ A da cuiva o parte din inima ta valorează mai mult decât toata averea din lume”, spunea Michael Jackson…
Deşi au trecut 13 ani de la moartea lui, muzica lui continuă să ne încânte inimile…
Astăzi, un exerciţiu de admiraţie pentru un mare actor român, scriitor, profesor, Dorel Vişan, la aniversare.Un actor care a marcat generații de români prin rolurile sale de teatru și film. Un mare actor este acela ale căror personaje le iubești sau le detești, dar cu siguranță nu le uiți.
S-a născut la 25 iunie 1937, la Tăușeni, județul Cluj.Între anii 1950–1955, a urmat cursurile Școlii Pedagogice de Băieţi din Cluj-Napoca, iar în perioada 1956–1960 a fost profesor de educație fizică la Școala elementară din Surduc.
În anul 1965 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale” din București, la clasa coordonată de profesorul George Dem. Loghin, lectorul Dem Rădulescu și asistenta Adriana Piteșteanu.
După aboslvire a devenit actor al Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, unde a activat până la pensionarea sa în anul 2000. A fost director general al instituţiei între anii 1993–2000.
„Tot ce am făcut eu este legat de om. Consider că arta este istoria omului şi toată viaţa mi-am dăruit-o acestui lucru şi credinţei că omuluii trebuie să îi transmiţi semnale de bine şi de frumos, cum a spus Aristotel, şi nu semnale de urât, de mizerie şi de înjosire pentru că numai aşa se formează. Maxim Gorki spunea prin gura unui personaj din Azilul de noapte: să nu jigneşti omul şi comuniştii aveau expresia omul, ce frumos sună acest cuvânt! Alt mare gânditor, Dostoievski, spunea că el care a fost ocnaş, cu lanţuri la picioare, a ajuns la concluzia că nu ocna aceea este mai rea, ci ocna din sufletul omului. Într-o cuvântare despre Puşkin a spus câteva vorbe memorabile: supune-te, omule trufaş! Sunt doi mari gânditori care gândesc în două feluri diferite despre om: unul spune că e valoros, altul că e trufaş”, mărturiseşte Dorel Vişan, care aminteşte şi de vorbele lui Plaut: „homo homini lupus” adică „omul este lup pentru om”.
La teatrul din Cluj a desfășurat o importantă activitate teatrală, interpretând peste 40 de roluri, de la Moliere la Shakespeare, de la Marivaux la Buchner. În teatru s-a afirmat mai ales ca actor de comedie, printr-un umor sănătos și savuros, parodic, neignorând, însă, registrul dramatic.
S-a impus şi în cinematografie unde a debutat cu filmul ”Păcală” (1974), urmând alte peste 60 de roluri, unele dintre acestea memorabile, rod al colaborării cu regizori importanți printre care: Geo Saizescu, Stere Gulea, Nicolae Corjos, Nicolae Mărgineanu, Sergiu Nicolaescu, Radu Gabrea, Mircea Danieliuc, Marius Th. Barna, Șerban Marinescu.
A avut şi o carieră didactică deosebită, fiind profesor la Universitatea ”Babeș-Bolyai”, a predat cursuri de regie la Conservatorul „Gh.Dima” din Cluj-Napoca și de actorie la Universitatea din Oradea.
Dorel Vişan s-a remarcat şi prin colaborarea cu Teatrul Naţional Radiofonic.
O altă pasiune a sa este poezia – fiind şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj – Dorel Vişan fiind autorul a mai multe volume de poezie. În anul 1995 a avut loc debutul său literar cu poezii, în revista „Steaua”, apoi au urmat apariţiile sale editoriale ”De vorbă cu Domnul” (1997), ”Voi veni cu fluxul” (1998), ”Vremea cireşelor amare” (1998), ”Păcate” (1999), ”Psalmi” (2003; ”Salmos”, traducere în limba spaniolă de Christian Tămaș, 2012, ”Psaumes”, traducere în limba franceză de Christian Tămaș, 2013).
De asemenea, numele său a fost inclus în antologiile ”Poeți clujeni contemporani” (1997) și ”Un pahar cu lumină. Poeți contemporani clujeni” (antologie bilingvă româno-maghiară, 2005).
„Mai târziu, poetul latin Terenţiu a spus: Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. În timp cuvintele au fost reluate şi alţii au spus despre societatea noastră că este o junglă de răpitori individuali, pătimaşi şi mizerabili, fără nicio şansă de înălţare până la Zola care a făcut epopeea pesimistă a animalităţii umane. Şi atunci am ajuns la concluzia că sublim şi în acelaşi timp mizerabil, înălţat şi dărâmat de propria lui libertate, omul plin de contradicţii interioare – singurele care îi dau armonia – este un univers tainic, greu de descifrat şi o întrebare la care nu se va putea răspunde niciodată pentru că e singura creatură care e şi sublimă, şi mizerabilă. Cea mai frumoasă definiţie a omului am găsit-o la Shakespeare – cel mai mare cunoscător al sufletului omenesc – care spunea: ce lucrare desăvârşită este omul, ce aleasă îi este cugetarea şi cât de nenumărate însuşirile, cât de falnic şi de măreţ în port şi în mişcări, înger în acţiuni şi zeu în planuri, podoaba lumii şi pildă pentru dobitoace. Asta spune Hamlet, însă după câteva fraze se întreabă: la ce îmi foloseşte această palmă de pământ? Shakespeare l-a descris pe om ca perfecţiune, iar piesele lui sunt pline de cadavrele acelora a căror ambiţie s-a întors împotriva lor, iar Otello, la un moment dat, îi spune lui Iago – prototipul trădării şi al necinstei – cinstite Iago! E extraordinară această mare sinuoasă a omului că poţi atunci să te întrebi – şi eu m-am întrebat: Cine eşti tu omule, să mă judeci pe mine?„ mărturiseşte actorul, care a compus o poezie cu acest titlu.
În anul 2004, Dorel Vişan a devenit Doctor în arte, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, teza sa de doctorat fiind ”Falstaff – tragicomicul umanului”, îndrumător științific: prof. univ. dr. Alexa Visarion.
„Generaţia tânără nu mai are conştiinţa limbii române şi a iubirii faţă de ţară, foarte repede s-a înstrăinat. Mă doare când îi aud pe tineri folosind alte cuvinte care nu sunt mai frumoase decât corespondentele lor în limba română. E mai frumos să spui slujbă sau serviciu decât job. Odobescu spunea că într-o ţară în care sunt prea multe cuvinte străine se fac primii paşii spre pieire şi uite că nu învăţăm din marii noştri luminaţi, marii noştri dascăli, marile noastre valori. Au dispărut apărătorii limbii române, valorile care să apere valoarea. Au devenit valoroase lucruri care nu erau nimic. Cine mai spune «Patria mea e limba română», cum a spus Nichita Stănescu? Cine o mai apără? După plecarea în infinit a profesorului George Pruteanu n-a mai fost nimeni. Nu mai vorbeşte nimeni de limba română. Este trist. Aici e necazul, dar probabil că merităm această soartă”, atrage atenţia cu demnitate, Maestrul Dorel Vişan.
Rămâne în sufletul poporului său ca un artist care a dăruit și a iubit tot ceea ce înseamnă România!
„Am pornit de la credinţa că motorul schimbării omului este propria lui minte. Grijile noastre atrag griji, bucuriile noastre atrag bucurii. Dacă vrei să schimbi lumea exterioară, schimbă-ţi gândurile. Cere, crede, primeşte. (…) Nu suntem niciodată singuri…Totul e taină, prietene. […] Dumnezeu continuă lucrarea…”, este credinţa marelui actor, Dorel Vişan!
La Mulţi Ani, Maestre Dorel Vişan!
Anca Marilena Bica
Sursa-Volumul „Căutător de destine: Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan”
Dorel Vişan este membru al Uniunii Cineaştilor din România, Uniunii Oamenilor de Teatru din România, a fost Preşedintele Societăţii de Caritate Cluj, este membru al Societăţii Culturale „Avram Iancu” şi Preşedinte al Asociaţiei de Revoluţionari „22 Decembrie”, Cluj.
Pentru realizările sale profesionale remarcabile, Dorel Vişan a primit numeroase premii: Premiul revistei Tribuna, premiul „Actorul anului” (1977), Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costinești (1981), Cel mai bun actor al anului acordat de Asociația Oamenilor de Teatru (1987), Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru cea mai bună interpretare masculină, pentru filmul ”Iacob” (1988), la Festivalul European al Filmului de la Berlin (1988) a fost nominalizat la categoria ”Cel mai bun actor”, Premiul revistei Flacăra, pentru Cel mai bun actor de film (1988), Premiul „Viaţa Studenţească”, premiul de popularitate pentru Cel mai bun actor de film al anului (1988), Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Internaţional al Filmului de la Costineşti (1990), Premiul Asociaţiei Umoriştilor din România pentru rolul interpretat în spectacolul „Prostia e nemuritoare” după I. L. Caragiale, regia Al. Dabija (1992), la Festivalul Filmului de la Cannes (1995) a fost nominalizat de presă (neoficial) pentru rolul din filmul ”Senatorul melcilor”, regia: Mircea Daneliuc – pentru acelaşi film primind Premiul UCIN pentru şi premiul de interpretare masculină la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier-Franța, Premiul revistei „Gura lumii”, „pentru întreaga activitate artistică” (1997).
La 30 mai 2002, a fost decorat de Președinția României cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, ”pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care a dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
A primit, de asemenea, Premiul de Excelență la TIFF pentru activitatea sa neîntreruptă în slujba artei (2003), titlul de Cetăţean de onoare al comunei Bonţida, comună din care face parte şi satul său natal, Tăuşeni, titlu acordat în cadrul unei ceremonii organizate la castelul Banffy din Bonţida (septembrie 2014), omagii la aniversarea a 50 de ani de teatru, muzică şi film în spectacolul aniversar „Iată, vin colindători!”, la Sala Palatului (16 decembrie 2014).
La Blogul Ancuței 