Mamă…

Motto: ”Pe pământ, tot ce există, are nevoie din când în când să plângă.” Nichita Stănescu

Am înțeles târziu că nu vreau să fiu cel mai bun, ci doar simplu -vreau să fiu bun. Atât. Nu există un clasament al iubirii, fiindcă dacă ar exista un podium s-ar putea ușor transforma în eșafod.

Vreau doar să fiu, să fiu bun, să îndrăznesc să-mi asum firescul unui gest de normalitate… am înțeles asta în pandemie, când mi-am dat seama ce dor îmi era de plictiseala unei vieți în care puteam atinge orice dorință fără teama de a mă contamina de frică, disperare și moarte.

Un gând care mă stăpânește așa cum pescarul își stăpânește luntrea, doar că eu încă vâslesc în ape tulburi și atunci, scăpat din vâltoarea morții, ridic ochii spre cer și spun: Iartă-mă Doamne și fă-mă bun.

Mai bun decât mine cel de ieri, mai bun decât mine cel de azi… dă-mi puterea celui biruit de frici și căutări și așează-mă pe lacrima tăcerii tale să pot asculta liniștea din zbuciumul ultimei rugăciuni răstignite peste inutilele bătălii pierdute înainte de a fi începute.

Hai, mamă naște-mă în ieslea săracă și încălzește-mă cu propria-mi bunătate.

Lasă-mă rătăcitor pe drumul crucii și nu-ți mai înoda lacrimile de dor în iertare… alungă-mă de la streașina gândurilor tale și dă-mi pomană apele ce-au intrat la sufletul tău…

Lasă-mă să vâslesc, mamă! Mi-am făcut barcă din lemnul crucii Sale…

Cu mâinile încleștate în rugăciune, pomeneste-mă duminica ca pe-o aducere aminte. Nu tângui după copilul care calcă pe ape, precum ți-am călcat dorul în uitare…

Pomenește-mă la răspântii de drum și caută-mă într-un destin care încă te doare… Mamă…